PRODUSE SI MARCI

Amintiri despre Caragiale

Amintiri despre Caragiale

Paul Bujor

„Cine, numai întâmplător, a avut ocazia să asculte pe Caragiale povestind cu verva lui scânteietore ridiculul vieţii omeneşti, acela rămânea cu impresia că nu e om mai vesel şi mai fără de griji pe lume decât el. Cine însă a stat mai des în contact cu el şi a căutat să-l cunoască şi să-l simtă mai de aproape, acela s-a putut convinge că el era omul cel mai chinuit sufleteşte. Şi, lucru ciudat, cu cât, într-un moment dat, el era mai chinuit de o contrarietate oarecare în viaţă, mai ales de prostia şi de răutatea omenească, cu atât, în mijocul prietenilor lui, era mai scânteietor în vervă şi mai captivant în lume”.

„Caragiale a încercat să facă şi negoţ, nu ca să pară excentric, ci de nevoie şi din dorinţa de a studia mai bine diferite tipuri de oameni.
Cu ce se plătea munca literară înainte de război era greu să trăiască chiar Caragiale, care era scriitorul cel mai citit.
Întâia oară a deschis o berărie cu firma „Academia – Bene bibenti-„ , pe strada Smârdan, lângă vechea cafenea „Collaro”, şi mai târziu o alta în Piaţa Teatrului, lângă vechea cafenea Fialcovschi.”

Luca I. Caragiale

„Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte sub imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. L-am văzut când muncea la Kir Ianulea, refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul. Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. În tot acest timp era încruntat, febril şi ursuz. Când termina, era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe Kir Ianulea l-a scris în trei zile şi „l-a pieptănat”, pe urmă două săptămâni. (n.m. scriitorul spunea că piaptănă stilul – atunci când modifica si tot modifica textul pană ajungea la forma finală). Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile, le aud cuvintele.”

Cella Delavrancea

„Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii oemenşti, sămânţa cea mai de seamă a inspiraţiei sale.”

„Înconjurat de scriitori şi prieteni, inteligenţa lui exploda cu putere de element al naturii. Nu se echilibra însă în timp. Petrecea noaptea în povesitiri, îşi depăna schiţe noi, fermecându-i pe toţi, şi apoi neglija să le scrie. Faţă de bogăţia imensă a proiectelor sale literare a produs relativ puţin, dar cu o perfecţie meticuloasă de lapidar care şlefuieşte piatra preţioasă.”

Victor Eftimiu

„În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surâdea. Era plin de drăgălăşenie. Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de secături şi de canalii, scriitorul acesta în care e greu să întâlneşti un om simpatic care să nu fie un imbecil, ştia să înnobileze în viaţă lucrurile cele mai comune.”


Ioan D. Gherea

„Mi-l aduc foarte bine aminte pe Caragiale, întors de la un concert unde auzise între altele uvertura Don Juan. A vorbit mult de Mozart şi apoi despre muzică şi muzicieni în general. („Nimic n-ar fi schimbat atât evoluţia muzicii decât dacă Mozart ar fi trăit mai mult. Ăştia mari de tot, un Beethoven, un Mozart, sunt ca nişte stânci enorme în cursul unui fluviu: silesc fluviul să-şi schimbe direcţia. Unul din ei să fi lipsit, şi toată muzica de până azi ar fi fost alta.”)

„În ultimii ani ai vieţii lui Caragiale, Simfonia a 4-a de Beethoven devenise preferata lui. Fredona într-una din ea şi vorbea cu entuziasm de toate părţile ei.

Odată, la un concert dat la Gewandhaus... s-au auzit în mijlocul tăcerii adînci, religioase, a sălii, un fel de pocnitură, nişte exclamaţii şi sâsâieli violente. Caragiale deodată a strigat: („Mă, superbă e!”) şi şi-a tras o uşoară palmă peste obraz. Probabil că nici Caragiale nu se aşteptase ca demonstraţiile lui de entuziasm să aibă atâta răsunet, căci nu ţinuse seama de tăcerea profundă din sală.”
După Caragiale, adevărata atitudine estetică trebuia să fie „contemplativă”. Orice emoţie puternică trebuia exclusă, căci ea n-ar fi făcut decât să tulbure „die Rube der Angschauung”.” (Liniştea contemplaţiei)

Octavian Goga

„Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţii omeneşti din câte a întâlnit în drum.
N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi plâns, era alinare dulce şi durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strângeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa când din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou... Universul devenea mai bogat cu o minune...

Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte...

Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la.....”.

„Arta – spunea el – cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor... Iaca, numai interpuncţia... Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii... Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă... Dac-o fi să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!...”

„Mi-a plăcut mult satul tău acolo la poalele munţilor... Să vie şi Vlahuţă... Să stăm aşa până la toamnă... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul... Când se face seară şi iese luna albă-gălbuie de după mestecenii pe coasta ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii...
Sub ochelari mi s-a părut că tresar genele în trenurul unei clipe, parcă undeva, departe ar fi trecut prin văzduh o fâlfâire de aripi negre... Dar nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un părinte... Şi-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi.”

Ecaterina Logadi

Din amintirile mele despre tata: „Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale.
Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii, înveţi multe de la ei”. Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.”

„Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite. „

„Câteodată, în serile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crâmpeie din discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfârşit, viaţă şi înţelepciune, literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui critic desăvârşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea mai mică neînţelegere. „

„Personalitatea lui era atât de puternică şi sinceritatea atât de nealterată, încât adevărurile spuse de el fără înconjur şi sfaturile izvorâte din firea lui de dascăl înţelept convingeau totdeauna. El spunea că nu ascunde niciodată nimic fiindcă nu are nimic rău pe conştiinţă. Totul la el era spontan, în gând şi în faptă. Ura prefăcătoria şi, cum nu se temea de nimeni, înfrunta pe toţi cei care-i displăceau. Când vreun prieten îl dezamăgea, îl îndepărta pentru un timp, ca apoi să se înduioşeze şi să-l ierte.”

Postări populare de pe acest blog

Andrei Plesu

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"