MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)


Capitolul - MARELE INCHIZITOR

(Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI)


Povestea spusă  de Ivan Karamazov fratelui său, Alioşa, pune cea mai cumplită problemă din toată literatura lumii.

„Ivan se opri. Vorbise cu atîta însufleţire, încît se înfierbîntase; isprăvind, un zîmbet îi lumină toată faţa. Alioşa, care-l ascultase pînă atunci în tăcere, cu toate că, spre sfîrşit, din ce în ce mai tulburat de cuvintele lui, voise de cîteva ori să-l întrerupă, făcînd vădite sforţări să se stăpînească, se porni ca rupt din lanţ:

- Bine, dar... dar e absurd! izbucni el deodată, cu obrajii înflăcăraţi. Poemul tău este spre lauda lui Iisus, nicidecum o ponegrire... aşa cum ai vrut. Cine poate să creadă ce spui tu despre libertate? Oare aşa se cade s-o înţelegem? Asta să fie oare concepţia religiei ortodoxe?... Ceea ce arăţi tu acolo e Roma, şi nici măcar întreaga Romă... Este o erezie, e tot ce poate fi mai rău în sînul catolicismului, Inchiziţia, iezuiţii!... Inchizitorul tău e numai o ficţiune, aşa ceva nu-i cu putinţă să existe! Care sînt păcatele oamenilor pe care zice că le ia asupra lui? Cine sînt aceşti deţinători de taine care acceptă să poarte povara nu mai ştiu cărui blestem pentru a ferici omenirea? Cînd s-a văzut aşa ceva? Îi cunoaştem noi pe iezuiţi şi ştim cîte lucruri urîte se spun pe socoteala lor! Cum îi înfăţişează însă poemul tău? Sînt altfel, crede-mă, cu totul altfel decît îi prezinţi tu... De fapt, menirea lor e să alcătuiască armata Romei în slujba viitorului imperiu mondial, în fruntea căruia urmează să fie suveranul pontif... ăsta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel de sublimă melancolie... în fond, nu este decît cea mai vulgară rîvnire de putere, o lăcomie după josnicele plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga... de a întrona o nouă stare de sclavie, în care ei să joace rolul unor latifundiari... asta-i tot. Se prea poate ca pînă la urmă nici să nu creadă în Dumnezeu. Inchizitorul tău cu inima îndurerată nu este decît o fantezie...

Ivan rîse.

- Stai, stai! Cum te-ai aprins! Fantezie, zici tu? Fie şi aşa! Se înţelege de la sine că nu poate fi decît o fantezie! Aş vrea totuşi să te întreb ceva: eşti convins într-adevăr că mişcarea catolică din ultimele secole nu se rezumă decît la setea de putere, la dorinţa de a dobîndi unele satisfacţii josnice? Nu cumva părintele Paisie ţi-a băgat în cap ideile astea?

- Da' de unde, dimpotrivă! Părintele Paisie spunea într-o zi cam aceleaşi lucruri ca şi tine... bineînţeles, nu chiar aceleaşi, se grăbi să-şi ia vorba înapoi Alioşa.

- E o indicaţie cît se poate de preţioasă, oricît ai protesta că n-ar fi „chiar aceleaşi lucruri". Eu te întreb de ce crezi tu că iezuiţii şi inchizitorii s-au unit numai şi numai ca să-şi asigure o meschină fericire pămînteană? De ce dintre ei n-ar putea să răsară un martir, unul singur, mistuit de o covîrşitoare suferinţă, însufleţit de dragoste faţă de oameni? Presupune că printre cei care aleargă după meschinele bunuri materiale s-ar ivi un singur om, unul singur, leit bâtrînul inchizitor, un om care s-a hrănit cu rădăcini în pustie şi s-a canonit din răsputeri să-şi biruie trupul, ca să poată fi cu desâvîrşire liber şi să atingă astfel perfecţiunea, şi care, în acelaşi timp, toată viaţa lui a iubit omenirea; unul singur care şi-a dat seama, la un moment dat, că disciplina perfectă a voinţei nu constituie o satisfacţie morală chiar atît de mare cînd vezi că milioane de alte fiinţe, plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sînt sortite să rămînâ într-o stare de plîns, că niciodată făpturile acestea nu vor fi in stare să-şi cucerească libertatea, că, aşa cum sînt, nişte bieţi răzvrătiţi fără vlagă, niciodată nu vor ajunge coşcogea uriaşii în măsură să ducă lă bun sfîrşit construcţia Turnului, că armonia la care visa marele idealist nu avea nici în clin, nici în mînecă cu asemenea gînsaci. Şi cînd şi-a dat seama de toate acestea, a făcut cale întoarsă şi s-a alăturat... oamenilor inteligenţi. Tu crezi că n-ar fi posibil aşa ceva?

- Cui să se alăture? Cine sînt oamenii aceştia inteligenţi? izbucni pătimaş Alioşa. Nici unul dintre ei nu are un grăunte de inteligenţă, nici unul nu deţine vreo taină sau vreun secret... Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul tău nu crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui!

- Şi dacă-ar fi aşa? În sfîrşit, acum văd c-ai înţeles şi tu despre ce-i vorba. Aşa este, într-adevăr ăsta-i tot secretul lui, dar nu-ţi închipui ce suferinţă cumplită trebuie să fie asta pentru un om care şi-a irosit viaţa în pustiu, fără a înceta o singură clipă să iubească oamenii? Spre asfinţitul zilelor lui, ajunge să se lămurească însă pe deplin că numai îndrumările înfricoşătorului duh erau în măsură să organizeze cît de cît existenţa unor răzvrătiţi atît de neputincioşi, unor „fiinţe neisprăvite, făcute numai de probă, plăsmuite în bătaie de joc". Convins de aceasta, el îşi dă limpede seama că trebuie să meargă pe calea arătată de înţelepciunea înfricoşătorului duh al morţii şi al distrugerii, şi, fără a pregeta în faţa minciunii şi a înşelătoriei, îi conduce cu bună ştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe încotro sînt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să aibă iluzia fericirii. Bagă de seamă: este vorba de o înşelăciune săvîrşită în numele celui în care bătrînul îşi pusese toată credinţa, ţinînd o viaţă întreagă ochii aţintiţi spre idealul propovăduit de el! Oare asta nu înseamnă o nenorocire destul de mare? Şi dacă s-ar găsi unul singur ca el, care să se aşeze în fruntea acelei armate „lacome de putere, rîvnind doar la josnice plăceri", nu crezi că-i suficient pentru a urzi o tragedie? Ba pot să-ţi spun chiar mai mult: unul singur ca el ajunge pentru a se descoperi, în sfîrşit, adevărata idee călăuzitoare a întregului catolicism roman, cu toate armiile şi iezuiţii lui, ideea supremă a acestei mişcări. Îţi mărturisesc cinstit: sînt convins că acest om unic n-a fost nici un moment absent din rîndurile celor aflaţi în fruntea mişcării. Cine ştie dacă asemenea excepţii nu se vor fi găsit şi printre înalţii pontifi romani! Poate bătrînul ăsta afurisit, care, în felul lui, iubeşte cu o nemăsurată dragoste omenirea, mai există încă şi azi, şi chiar în mai multe exemplare, sub înfăţişarea unor moşnegi singuratici ca şi dînsul şi unici în felul lor. Şi nu printr-o simplă coincidenţă, ci ca o organizaţie, o uniune secretă, de mult înjghebată pentru a păstra cît mai bine taina, despre care ţi-am vorbit, ferind-o cu grijă de lumea celor mărunţi şi neputincioşi, pentru ca să-i poată face fericiţi. Trebuie să existe asemenea asociaţie, nu se poate să nu existe. Mi se pare că şi masonii au la origine tot ceva similar, de aceea cred că şi sînt priviţi cu atîta ură de catolici, care văd în ei nişte concurenţi, o sciziune a mişcării lor, cînd, de fapt, ar trebuie să fie o singură turmă şi un singur păstor... Apărîndu-mi însă excepţia, mi-e teamă să nu fac impresia unui scriitor care nu admite nici un fel de critică. Ajunge cît am vorbit.

- Poate că şi tu eşti mason! exclamă Alioşa. Nici tu nu crezi în Dumnezeu, adăugă el cu amărăciune, şi în momentul acela i se păru că zăreşte un licăr de ironie în privirea lui Ivan. Cum se termină poemul tău? Întrebă el cu ochii în pămînt. Sau poate că s-a şi terminat?

- Mă gîndeam la următorul epilog: inchizitorul a spus tot ce avea de spus şi aşteaptă acum răspunsul prizonierului său. Tăcerea lui îl apasă. L-a ascultat tot timpul cu luare-aminte, liniştit, privindu-l pătrunzător, drept în ochi, fără să-i obiecteze nimic. Bătrînul ar vrea totuşi să-i audă glasul, să-i spună ceva, orice, măcar un cuvînt, fie el cît de amar, cît de cutremurător. Acesta însă se apropie de el şi sărută blînd buzele ofilite ale bătrînului de nouăzeci de ani. E singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colţul gurii; se îndreaptă apoi spre uşă, o deschide şi spune: „Du-te şi să nu măi vii... să nu mai vii... niciodată, niciodată!" Şi-L lasă să iasă „în noaptea ce învăluie piaţa oraşului". Iar prizonierul pleacă.

- Şi bâtrînul?

- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.

- Ca şi tine, nu-i aşa? răbufni Alioşa îndurerat. Ivan începu să rîdă.

- Toate astea sînt cai verzi pe pereţi, Alioşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei care se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! Ţi-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!

- Şi mugurii cleioşi, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? Continuă cu lacrimi în glas Alioşa. Poţi oare să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul asta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!

- Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! Rosti Ivan cu un zîmbet de gheaţă.

- Care?

- Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.

- Puterea de a te cufunda pînă peste cap în desfrîu, de a-ţi pîngări şi sugruma sufletul, da?

- Poate şi asta... dacă pînă la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...

- Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.

- Tot cu mijloacele Karamazovilor.

- Adică „totul este permis" ? Asta vrei să spui? Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.

- Aha! rosti el cu un rînjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos din sărite deunăzi pe Miusov... şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atîta candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis"! Nu retractez. De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa rea.
Alioşa se uita la el fără să scoată un cuvînt.



Postări populare de pe acest blog

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi