Ce ascultam
România literară nr. 1 din 8 ianuarie 2003
MUZICĂ:
Ce ascultăm
Din fericire, pântecele omului nu are fereastră ca să vezi ce a mâncat. Nici mintea-i nu e prevăzută cu hublouri ca să ştii ce gândeşte. Altminteri, ne învrednicim să ţinem diete care de care mai punitive ori, dimpotrivă, mai simandicoase, răsfăţând astfel zicala conform căreia "omul trăieşte cu ce bagă în gură". Iar uneori şi cu ce bagă în cap, ca o trestie gânditoare ce din când în când şi din loc în loc se mai iveşte. Atunci când vine însă vorba despre sunete, desfrâul sau cumpătarea nu-şi mai au rostul, urechea suportând fel şi fel de agresiuni, una mai insalubră decât alta. Auzim, implacabil, o torenţială ploaie de sunete al cărei ropot ne sfârtecă timpanele, ajungând până la a ne inunda minţile şi sufletele de apele menajere ale acelor muzici, fie scăpate de sub inducţie şi control, fie controlate şi induse cu oneroasă competenţă. Aceasta şi pentru că limbajul muzical pare a nu avea limite, conţinând totul, exprimând orice (Noica spunea că "muzica aduce cu ea o nobilă generalitate,...şi, după ce o modulează la nesfârşit, se rezolvă în neîmplinirea însăşi, fără să poată ancora nicăieri"). Delimitarea muzicilor ce ne împresoară este din ce în ce mai anevoioasă şi ea nu se mai poate săvârşi decât consimţind că arta sunetelor este testimoniul zilelor noastre de bucurie ori de tristeţe, iar noi suntem martorii loiali ai muzicilor noastre de îndârjire sau de tihnă. Nicicând nu am avut mai multe probe sonore ca acum. O puzderie de muzici dintotdeauna şi de pretutindeni ne ademeneşte, lasciv şi obraznic, nepermiţându-ne nici un răgaz, într-un carusel al ofertei ce debordează copios cererea. Mai mult, asistăm la un soi de incontinenţă a propunerilor, ce ne aruncă într-un spaţiu imponderabil, anarhic şi, în ultimă instanţă, inert. La o atare hemoragie de nuanţă endemică, perplexitatea noastră atinge cote maxime, dificil de surmontat. Radioul, televiziunea, strada, oraşul, lumea întreagă cântă şi des-cântă cu o uimitoare hărnicie. O râvnă care de multe ori însă nu şi încântă. De altfel, ar fi deopotrivă imposibil şi necuviincios. Cândva am aflat că există un cod al bunelor maniere de lectură. Sunt cărţi pe care le citeşti în tren sau în tramvai; unele pe care le devorezi la gura sobei sau lungit pe patul din dormitor; altele, în schimb le digeri doar cu creionul în mână, stând pe scaunul din birou. Tot aşa şi cu muzicile, care trebuiesc ascultate (consumate, deci) aidoma felurilor de mâncare: fie ca aperitive uşoare, frugale, precum muzicile de divertisment, ori ca fripturile dichisite şi garnisite, aşa cum sunt, bunăoară, muzicile camerale şi simfonice, fie ca deserturi înfoiate şi spumoase, cum ar fi muzicile de operă sau jazz. În definitiv, muzicile sunt ca femeile: pe unele vrei să le iubeşti, pe altele, din contră, le desfizi ori pur şi simplu le ignori. Puţine dintre ele îţi intersectează existenţa. Lângă noi însă se află o imensitate. Eterna lor calitate constă în faptul că sunt, punându-ne mereu la pândă simţurile. Iar dacă vom asculta şi muzicile ce se adresează nu numai simţurilor, ci şi ideilor, vom accesa, cu siguranţă, clubul celor aleşi de harul privirii prin fereastra fiinţei noastre depline.
Liviu Dănceanu
sursa: www.romlit.ro
MUZICĂ:
Ce ascultăm
Din fericire, pântecele omului nu are fereastră ca să vezi ce a mâncat. Nici mintea-i nu e prevăzută cu hublouri ca să ştii ce gândeşte. Altminteri, ne învrednicim să ţinem diete care de care mai punitive ori, dimpotrivă, mai simandicoase, răsfăţând astfel zicala conform căreia "omul trăieşte cu ce bagă în gură". Iar uneori şi cu ce bagă în cap, ca o trestie gânditoare ce din când în când şi din loc în loc se mai iveşte. Atunci când vine însă vorba despre sunete, desfrâul sau cumpătarea nu-şi mai au rostul, urechea suportând fel şi fel de agresiuni, una mai insalubră decât alta. Auzim, implacabil, o torenţială ploaie de sunete al cărei ropot ne sfârtecă timpanele, ajungând până la a ne inunda minţile şi sufletele de apele menajere ale acelor muzici, fie scăpate de sub inducţie şi control, fie controlate şi induse cu oneroasă competenţă. Aceasta şi pentru că limbajul muzical pare a nu avea limite, conţinând totul, exprimând orice (Noica spunea că "muzica aduce cu ea o nobilă generalitate,...şi, după ce o modulează la nesfârşit, se rezolvă în neîmplinirea însăşi, fără să poată ancora nicăieri"). Delimitarea muzicilor ce ne împresoară este din ce în ce mai anevoioasă şi ea nu se mai poate săvârşi decât consimţind că arta sunetelor este testimoniul zilelor noastre de bucurie ori de tristeţe, iar noi suntem martorii loiali ai muzicilor noastre de îndârjire sau de tihnă. Nicicând nu am avut mai multe probe sonore ca acum. O puzderie de muzici dintotdeauna şi de pretutindeni ne ademeneşte, lasciv şi obraznic, nepermiţându-ne nici un răgaz, într-un carusel al ofertei ce debordează copios cererea. Mai mult, asistăm la un soi de incontinenţă a propunerilor, ce ne aruncă într-un spaţiu imponderabil, anarhic şi, în ultimă instanţă, inert. La o atare hemoragie de nuanţă endemică, perplexitatea noastră atinge cote maxime, dificil de surmontat. Radioul, televiziunea, strada, oraşul, lumea întreagă cântă şi des-cântă cu o uimitoare hărnicie. O râvnă care de multe ori însă nu şi încântă. De altfel, ar fi deopotrivă imposibil şi necuviincios. Cândva am aflat că există un cod al bunelor maniere de lectură. Sunt cărţi pe care le citeşti în tren sau în tramvai; unele pe care le devorezi la gura sobei sau lungit pe patul din dormitor; altele, în schimb le digeri doar cu creionul în mână, stând pe scaunul din birou. Tot aşa şi cu muzicile, care trebuiesc ascultate (consumate, deci) aidoma felurilor de mâncare: fie ca aperitive uşoare, frugale, precum muzicile de divertisment, ori ca fripturile dichisite şi garnisite, aşa cum sunt, bunăoară, muzicile camerale şi simfonice, fie ca deserturi înfoiate şi spumoase, cum ar fi muzicile de operă sau jazz. În definitiv, muzicile sunt ca femeile: pe unele vrei să le iubeşti, pe altele, din contră, le desfizi ori pur şi simplu le ignori. Puţine dintre ele îţi intersectează existenţa. Lângă noi însă se află o imensitate. Eterna lor calitate constă în faptul că sunt, punându-ne mereu la pândă simţurile. Iar dacă vom asculta şi muzicile ce se adresează nu numai simţurilor, ci şi ideilor, vom accesa, cu siguranţă, clubul celor aleşi de harul privirii prin fereastra fiinţei noastre depline.
Liviu Dănceanu
sursa: www.romlit.ro