Dor de reportaj

Reportajul. A trecut ceva timp de când aştept să reapară acest gen publicistic, care să ne bucure sufletele şi să ne scoată din peisajul atât de gri al vieţii noastre cotidiene. Nimeni sau aproape nimeni din presa românească nu mai practică genul? Suntem nevoiţi să citim numai ştirea-bombă, ancheta-trăsnet şi comentariul-cârcotaş vehiculate ca principale genuri publicistice ?

Îmi lipseşte tot mai mult acest gen publicistic - reportajul - în care textul bine temperat, frământat în tihnă, îmbină în aşa fel cuvintele încât în sufletele noastre prinse de vârtejul metaforelor, comparaţiilor şi epitetelor, răsădeşte vraja .

Sper ca într-un timp scurt să reînvie genul reportericesc deşi acesta cere ziaristului pe lângă timp, bucurie, sensibilitate şi poezie.



Ţara de piatră

de Geo Bogza

Răzvrătiţii


Pe valea Arieşului în sus, în comuna Vidra, e încă întreagă casa în care s-a născut Avram Iancu. Mică, pierdută sub acoperişul enorm care o domină şi o striveşte. Ferestrele acestei case, în care a copilărit Craiul munţilor, poţi să le acoperi cu palma. Ea pare şi mai mică, şi mai pierdută faţă de muntele care, dincolo de apa Arieşului, se înalţă spre cer, temut şi grav.
Cum vii din jos, pe măsură ce te apropii de Vidra, muntele se încruntă mai tare, îşi ascute piscurile, creşte întunecat spre cer, încât ziua devine vânătă. În faţa casei lui Avram Iancu, sumbra întrecere a stâncilor atinge apogeul. Creste tăioase, prăpăstii severe şi marţiale, dureroase pe retină ca o rană de cuţit în carne. E un munte care te arde în adâncul fiinţei, ca şi cum ţi-ar trece un fier roşu peste oase. Crestele ascuţite, prăpăstiile de granit îţi seacă măruntaiele. Simţi cum muntele te lucrează, cum te pătrunde până în măduva oaselor şi te frământă, te scormone, te preface. Parcă ţi-ar semăna pe fundul fiinţei nişte seminţe ale încruntării, ale atitudinii moţeşti în faţa vieţii.
Ceva creşte acum în tine, amar şi dârz, încruntat şi nemilos. Şi când priveşti a doua oară muntele, încerci să strângi pleoapele peste ochi, să-ţi strecori priviriele afară, subţiri şi metalice, ca într-un duel de săbii cu natura. Dar aşa numai moţii privesc munţii. Câteva zile mai mult în faţa acestui munte care îţi seacă inima, şi ai să fii tu însuţi un om tăiat în piatră.
Cum va fi fost atunci Avram Iancu, care de copil i-a cunoscut tăria? De pe când erau fragede şi subţiri, oasele lui au stat sub semnul acestui munte sever şi tăcut, menit să plămădească aspre tipuri umane. Pentru că s-a născut şi a trăit aici, răscoala lui capătă încă un chip. Fiţi siguri că de marile lupte pe care moţii le-au dat în secolul trecut, muntele acesta nu-i străin.
Cum e atunci muntele lui Horia? Poate n-a fost decât un munte lăuntric, o mare îndârjire concentrată în fiinţa lui, esenţă amară a câtorva veacuri de iobăgie. Dar munte de piatră sau altă realitate a lumii, ca să ne evoce chipul lui Horia, n-ar putea fi decât din cremenea de care gulgerele îşi sfarmă tăria. Chiar stânca de bazalt Detunata, care-i uimeşte pe cei ce străbat Ţara Moţilor, nu poate da imaginea întreagă a iobagului din Albac. Horia a fost un om fără pereche: supus unui groaznic supliciu, zdrobit cu roata şi spintecat cu toporul, rămâne simbol al omului de granit. Măcelărit, sfârtecat, cu trupul spânzurat în răspântiile a patru sate, el intră în istorie ca un om de cremene, pe care nimic nu l-a putut sfărâma.
Aşa e Horia. Iar faţă de el, Avram Iancu, mai apropiat de noi în timp, apare mult mai nebulos. Din elemente precise, istorice, Avram Iancu se conturează totuşi estompat şi legendar. Din imprecizii, din legende, din negura trecutului, Horia se desprinde masiv şi compact, ca tăiat cu dalta în stâncă. Aceasta e deosebire dintre cei doi mari căpitani ai revoluţiilor din Munţii Apuseni.
Horia, iobag bătrân, de cincizeci de ani, ţăran încruntat, cu privirea grea şi întunecată. În el seva pământului urcă de-a dreptul până în creier, cum ar urca în trunchiul unui copac, cu rădăcinile înfipte în crăpăturile stâncii. Vânturi năprasnice îl izbesc şi el rămâne neclintit. Horia e omul în care s-a concentrat toată tăria munţilor aspri şi stâncoşi, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. Profilul lui lăuntric e aidoma munţilor pe care a aprins flăcările răzvrătirii: creste ascuţite, stânci, prăpăstii dramatice şi sumbre. Om de granit, tăcut şi neînduplecat ca piatra.
Tot de piatră, Avram Iancu apare ca o figură romantică: tânăr inspirat, cu plete fluturate în vânt, plăcându-i să se plimbe pe culmile munţilor, în nopţi cu lună. El e un intelectual, un tânăr cult din anul 1848. Viaţa lui e străbătută de un suflu romantic, care-l înrudeşte cu toate figurile romantice ale secolului.
Vasile Nicola-Ursu nu se înrudeşte decât cu pământul din care a fost plămădit şi cu ţăranii iobagi. Figura lui de revoluţionar nu are nimic romantic, e aspră, dură, de piatră.
Dar ceea ce mai ales trebuie văzut în răscoala lui Horia e faptul că, dintre cele trei căpetenii ale ei, nimeni nu avea mai puţin de cincizeci de ani. Avram Iancu avea, în timpul revoluţiei sale, douăzeci şi patru.
Horia, Cloşca şi Crişan, când au chemat moţii la luptă, erau oameni de peste cincizeci de ani, cu sângele îngroşat de viaţă. Revoluţia lor a fost a unor oameni maturi. Când oameni de cincizeci de ani pornesc să facă revoluţie, înseamnă că nedreptatea de care voiau să scape era cumplită. Nu au scăpat. Au fost traşi pe roată.
Dar Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei iobagi bătrâni, oameni de piatră şi de pământ, rămân nesfărâmaţi printre marii răzvrătiţi ce s-au ridicat vreodată din rândul poporului român.