Iosif Sava
Iosif Sava - ultimul interviu
Oltea Serban-Pârâu, Virgil Oprina
25.08.2005
În vara anului 1998, mai precis la data de 18 august, cel care a fost Iosif Sava parasea aceasta lume prea devreme, lasând un gol care nu a fost umplut nici acum în publicistica culturala româneasca. Întâmplator, aveam sa fiu ultimul ziarist care a facut un interviu cu Iosif Sava, cel care reusise în cariera lui sa transforme interviul în carte sau în talk-show de televiziune.
Aceasta discutie va propune un salt în timp, va ofera ocazia de a vi-l aminti pe Iosif Sava cel atât de plin de energie, de idei si de dragoste pentru muzica, pentru Marea Muzica.
— Iosif Sava este o persoana publica si o personalitate în lumea muzicii. V-as ruga sa creionam împreuna evolutia dvs. catre ceea ce sunteti acum, un celebru critic muzical si realizator de talk-show-uri TV pe teme muzicale si nu numai...
— Descind dintr-o familie de profesionisti ai muzicii, de 400 de ani în familia mea au fost doar muzicieni. Tata a avut sapte frati, toti s-au ocupat de muzica. Bunicul a absolvit Conservatorul din Iasi, a fost o vreme unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Strabunicul meu a fost dintre primii absolventi ai Conservatorului întemeiat de Al. I. Cuza. Am trait în mediu muzical de copil, iar în anii razboiului, cînd a fost foarte greu, am facut muzica în scoala primara si chiar în primele clase de liceu. Dupa razboi, am fost elev la clasa de pian a Conservatorului din Iasi, pîna în 1950, cînd acesta s-a desfiintat... În casa se cînta permanent. Eu am cîntat la viola, am studiat pianul. În 1939 aveam 6 ani si am cîntat — cu mîndrie o spun — la orga bisericii catolice. O perioada deosebita a fost din 1948 pîna în 1951, cînd am fost la Scoala medie de muzica din Iasi. Eram 3 elevi, lucram 6 ore pe zi, cu profesori ca Achim Stoia, Constantin Constantinescu si George Pascu, toti muzicieni de mare calibru.
În 1951, o anumita orbire a intrat în mine si am venit la Bucuresti. Eram gazetar din ‘49; la 16 ani scriam deja într-un ziar independent al Iasului, ultimul care ramasese, Opinia. Pîna la 18 ani mi-am împartit timpul între studiile de la Liceul national — sînt mîndru ca am facut liceul acolo, unde am capatat toate elementele culturii care mi-au servit o viata—, Conservator, unde eram dupa-amiaza si noaptea în care scriam pentru ziar (asta se întîmpla prin ‘51). Apoi am venit la Bucuresti. Am facut Facultatea de filosofie, apoi am lucrat la ziarul Scînteia tineretului, care era pe atunci o nava-scoala, cu mari personalitati ale timpului. Generatiile se schimbau în jurul meu. Am ramas la ziar, am lucrat în sectia de stiinta si cultura (nu la agricultura, cum au spus unii rauvoitori), am facut primele pagini de stiinta. Am cunoscut multe personalitati, pentru ca am luat interviuri unor oameni de mare tinuta. Faceam în paralel Facultatea de filosofie si umblam în în amfiteatrele tuturor facultatilor, de stiinte juridice, de matematica. Am avut parte sa cunosc acea generatie de carturari teribili, de la Calinescu la Vianu. Aveam o anumita nevoie de interdisciplinaritate. Simteam gazetaria ca pe o voluptate. În 1958 tata a murit, rapus la 61 de ani de cancer; i-am promis pe patul de moarte ca nu voi uita muzica. La 25 de ani am început sa fac cronica muzicala. Mi s-a parut ca îmbin aici înclinatiile muzicale cu gazetaria. Am stat la ziar pîna în 1968, cînd am venit în radio si mai tîrziu în televiziune, unde muzica a fost scopul meu esential. Umblînd prin atîtea alte teritorii, sper eu ca am slujit muzicii prin aceasta. Poate sînt declarativ, dar muzica a fost mobilul meu, chiar daca în ultima vreme, în colocviile sau talk-show-urile mele, muzica nu a mai avut locul meritat. Cred ca am facut mult pentru muzica aducînd copii, aducînd problematici...
continuare aici
Oltea Serban-Pârâu, Virgil Oprina
25.08.2005
În vara anului 1998, mai precis la data de 18 august, cel care a fost Iosif Sava parasea aceasta lume prea devreme, lasând un gol care nu a fost umplut nici acum în publicistica culturala româneasca. Întâmplator, aveam sa fiu ultimul ziarist care a facut un interviu cu Iosif Sava, cel care reusise în cariera lui sa transforme interviul în carte sau în talk-show de televiziune.
Aceasta discutie va propune un salt în timp, va ofera ocazia de a vi-l aminti pe Iosif Sava cel atât de plin de energie, de idei si de dragoste pentru muzica, pentru Marea Muzica.
— Iosif Sava este o persoana publica si o personalitate în lumea muzicii. V-as ruga sa creionam împreuna evolutia dvs. catre ceea ce sunteti acum, un celebru critic muzical si realizator de talk-show-uri TV pe teme muzicale si nu numai...
— Descind dintr-o familie de profesionisti ai muzicii, de 400 de ani în familia mea au fost doar muzicieni. Tata a avut sapte frati, toti s-au ocupat de muzica. Bunicul a absolvit Conservatorul din Iasi, a fost o vreme unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Strabunicul meu a fost dintre primii absolventi ai Conservatorului întemeiat de Al. I. Cuza. Am trait în mediu muzical de copil, iar în anii razboiului, cînd a fost foarte greu, am facut muzica în scoala primara si chiar în primele clase de liceu. Dupa razboi, am fost elev la clasa de pian a Conservatorului din Iasi, pîna în 1950, cînd acesta s-a desfiintat... În casa se cînta permanent. Eu am cîntat la viola, am studiat pianul. În 1939 aveam 6 ani si am cîntat — cu mîndrie o spun — la orga bisericii catolice. O perioada deosebita a fost din 1948 pîna în 1951, cînd am fost la Scoala medie de muzica din Iasi. Eram 3 elevi, lucram 6 ore pe zi, cu profesori ca Achim Stoia, Constantin Constantinescu si George Pascu, toti muzicieni de mare calibru.
În 1951, o anumita orbire a intrat în mine si am venit la Bucuresti. Eram gazetar din ‘49; la 16 ani scriam deja într-un ziar independent al Iasului, ultimul care ramasese, Opinia. Pîna la 18 ani mi-am împartit timpul între studiile de la Liceul national — sînt mîndru ca am facut liceul acolo, unde am capatat toate elementele culturii care mi-au servit o viata—, Conservator, unde eram dupa-amiaza si noaptea în care scriam pentru ziar (asta se întîmpla prin ‘51). Apoi am venit la Bucuresti. Am facut Facultatea de filosofie, apoi am lucrat la ziarul Scînteia tineretului, care era pe atunci o nava-scoala, cu mari personalitati ale timpului. Generatiile se schimbau în jurul meu. Am ramas la ziar, am lucrat în sectia de stiinta si cultura (nu la agricultura, cum au spus unii rauvoitori), am facut primele pagini de stiinta. Am cunoscut multe personalitati, pentru ca am luat interviuri unor oameni de mare tinuta. Faceam în paralel Facultatea de filosofie si umblam în în amfiteatrele tuturor facultatilor, de stiinte juridice, de matematica. Am avut parte sa cunosc acea generatie de carturari teribili, de la Calinescu la Vianu. Aveam o anumita nevoie de interdisciplinaritate. Simteam gazetaria ca pe o voluptate. În 1958 tata a murit, rapus la 61 de ani de cancer; i-am promis pe patul de moarte ca nu voi uita muzica. La 25 de ani am început sa fac cronica muzicala. Mi s-a parut ca îmbin aici înclinatiile muzicale cu gazetaria. Am stat la ziar pîna în 1968, cînd am venit în radio si mai tîrziu în televiziune, unde muzica a fost scopul meu esential. Umblînd prin atîtea alte teritorii, sper eu ca am slujit muzicii prin aceasta. Poate sînt declarativ, dar muzica a fost mobilul meu, chiar daca în ultima vreme, în colocviile sau talk-show-urile mele, muzica nu a mai avut locul meritat. Cred ca am facut mult pentru muzica aducînd copii, aducînd problematici...
continuare aici