Spre mânăstiri

Amintiri dintr-o călătorie

De Calistrat Hogas

Spre mânăstiri

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

În ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe pieptul nostru: la şoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, şi la picioare opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de lână de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colţun negru de lână vrâstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.

În revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deştept; numai câţiva câini, prea harnici poate, îşi făceau datoria bătând la noi, sau -mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum.

Venghercă — tunică.

Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarăşul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul şi bocceaua din spate; şi mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmăneşti, fără să ştim dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ţine cu drumeţul: la câţiva paşi, pe prispa unei case albe, gospodarul şi gospodina dormeau sub o plapumă, lipiţi unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotinţa mea, răcoarea dimineţii; căci, deşi în iulie, dimineaţa din ziua de şase era totuşi destul de rece; ei dormeau duşi şi se legănau poate în visuri fericite; noi însă, şi mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri şi fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânşii, ridicai cu băţul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puţin, îl trezii şi, fără a-i da bună dimineaţa cel puţin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaş. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologiceşte vorbind — de mare interes înfăţişarea unei figuri ce trece de la adânca linişte a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu nişte ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o faţă lungă şi speriată şi neputându-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos şi îndesându-se tot mai tare spre perete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel şi buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal [Nota 1] şi a îngăima vorbe neînţelese, care nu puteau fi decât nişte puternice protestări conjugale... Pentru a sfârşi mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaş.

— Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; şi spre acolo apucarăm şi noi.

Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiş, sărind ca nişte capre peste bolovani, cursuri de apă, bălţi şi gloduri. Dimineaţa era măreaţă şi ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc şi limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră şi cel mult dacă îndrăzneaţa Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mişca aerul, şi grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca şi firul de iarbă din fâneţele înflorite. Roua avea înfăţişarea unor mărgăritare ce nu aşteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala şi răcoarea dimineţii dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deştepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o linişte, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: şi firea întreagă părea că se află în o religioasă aşteptare. La răsărit se ivea geana de aur şi de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă şterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munţilor neguroşi. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreţia priveliştii, iar rarii drumeţi ce întâlneam, şi pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung şi miraţi după noi.

Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmăneşti. Lucrul acesta însă nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmăneşti, la stânga, spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaş: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un ţăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoşteam şi-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieşim la Almaş. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că ţăranul ce însoţea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina şi că, văzându-ne aşa de neobişnuit îmbrăcaţi, îşi aduse aminte că în cercul comunei lui are şi îndatoriri poliţieneşti. Astfel, după ce ne depărtarăm puţin, se întoarse către preot şi-l întrebă dacă ne cunoaşte. Preotul, care înţelese bănuielile ajutorului de primar şi care voia să glumească puţin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem şi că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt şi totdeauna cu priveghere pentru siguranţa publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam paşapoarte în regulă. Acesta dete din umeri şi-i răspunse foarte serios şi cam îngrijit:

— Ştiu eu? Poate că sunt nişte scăpaţi de la vreun arest; ar fi bine să cauţi a te încredinţa şi cu atât mai mult, cu cât aveţi, mi se pare, la primărie nişte porunci în această privinţă.

— Că bine zici, părinte! Şi nici una, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimite câţiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă şi să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroaşă, îl lăsă să meargă puţin, apoi începu a râde cu hohot şi-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem.

— Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinţia-ta sau de-i întâlneam singur, îi legam burduf şi-i duceam la comună, ca să le cercetez paşapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca nişte marchidani şi să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci şi cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat sfinţia-ta; da nu ştiu cine are să-i scape la alte comuni.

Şi ţăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de paşapoarte sau cel puţin de biletele de identitate.

Marchidan — negustor ambulant de mărunţişuri.

În timpul acesta noi ne urmam drumul liniştiţi, tăind de-a lungul Gârcina, un sat şi de munte, şi de câmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârşeşte, de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârşită stradă de case ţărăneşti, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credinţa, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, până ce să ajungem la jităria despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile şi ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice şi adânci, care împănau drumul în lung şi în lat, ne sileau la sărituri gimnastice şi de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puşi în rând pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinşi cu aceste punţi de un alt soi şi le trecurăm pe toate fără greş.

Ieşiţi afară din sat, răsuflarăm în sfârşit şi ne urmarăm drumul spre Almaş pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezişul între răsărit şi miazănoapte. La dreapta se întinde un şir de coline cu povârnişuri dulci şi acoperite cu sămănături, fâneţe şi ciritei ; la stânga colinele se schimbă în dealuri, şi, mai departe, între apus şi miazănoapte, dealurile devin munţi, al căror lanţ umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri şi mai bine, ieşirăm pe creasta unui deal lutos şi sfărâmat, care se ridică la o mică înălţime deasupra Almaşului. Scoborârăm în sat, trecând pârâul cu acelaşi nume, şi merserăm la micul schit de călugăriţe, care se află din sus de curtea boierească.

Stariţa schitului era rudă cu tovarăşul meu de drum şi, prin urmare, de la sine se înţelege că furăm cu deosebită cinste primiţi. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoinţă şi cu câte jert-

Jitărie — bariera unui sat.

Ciritei — tufiş de copăcei.

fe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalităţii în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învăţături evanghelice au şi ele cuvântul lor, în aceste locuri, cel puţin. Furăm deci cu mare dragoste ospătaţi şi găzduiţi până a doua zi.

De la Almaş, trebuia să mergem la Horaiţa, dar, fiindcă nu cunoşteam drumul, furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai uşor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mânăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm şi plecarăm. Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup şi numai la cap călugăriţă. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-şi pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia nişte ochi căprii şi mari, care te tăiau în suflet cu ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vârstă, ardeau totuşi de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăduşite. Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi vestejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gândeşti fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţâţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieşea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar aşezat totuşi şi pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...

Ea era tăcută, noi tăcuţi; ea gândindu-se la cine ştie ce, eu cu capul plin de socoteli lumeşti, ne urmam drumul pe pârâul Almaşului la deal. Căldura miezului de iulie era covârşitoare şi ar fi fost cu neputinţă de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puţin. Din când în când, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, şi avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roşească câtuşi de puţin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, şi, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, nişte fuse de oţel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereţii şi fără caracter pământesc, puteau să se mişte în mod mecanic fără sfârşit. Această femeie zbura, nu mergea. Ş-apoi maica Filofteia avea credinţa deplină a darului său... Pe drumul ce ţineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, nişte prădăciuni sau, mai bine zis, nişte potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui guşat, îi dăduse câţiva pumni şi se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole şi se făcuse iarăşi nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple şi nouă, şi se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi şi netulburaţi de nime la ţinta călătoriei noastre. Îşi scoase, prin urmare, mătăniile din sân şi, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însăşi, începu a şopti o rugăciune, însoţind acest monolog intim cu nişte cruci mari, îndesate şi cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea şi câte o mătanie spre răsărit, lipindu-şi cu sfinţenie fruntea de pământ. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele ce ne tăiau mersul sau trecând pe sub giganticii brazi răsturnaţi de vijelie ori de moarte naturală şi care, rezemaţi cu vârfurile lor pe înălţimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, nişte uriaşe punţi aeriene, aruncate de însuşi Dumnezeu pentru sălbaticii şi sperioşii locuitori ai pădurilor neumblate.

Către asfinţit, sosirăm la Horaiţa, unde furăm primiţi cu oarecare răceală de către egumenul mânăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.

Din întrebările şi răspunsurile obişnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinţia-sa suferea de un gutunar şi că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească îngheţase sub această răceală din părţile înalte ale persoanei sale; totuşi ni se porunci un borş cu chitici şi un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri şi furculiţi... Ce voiţi? devenisem la drum mai mâncăcioşi decât evanghelistul Ion; atâta numai că părintele egumen nu ştia că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică şi că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ba încă să mai fi rămas şi douăsprezece coşuri de fărmături!... Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru şi merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoşteam numai din nume. Pe din afară nu e decât un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înţeleg între ele, îşi dau brânci şi se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru şi galben, iar pictura e puţină şi proastă; toţi sfinţii şi toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieşiţi de sub penelul aceluiaşi iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.

În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viaţa se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăieşte, aşa încât cele mai guralive fiinţe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui şi se învârtesc ţipând în jurul turnurilor albe şi neclintite ale bisericii.

Nu departe de Horaiţa, pe un munte despre miazăzi, se află Horaiţa Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori şi, numai când aceştia se desfac, schitul se zăreşte albind dintre brădişul negru.

În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu ştia decât pe cel mai lung şi mai rău; pe acela deci apucarăm şi noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi şi paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe şi goale, îşi împreunau sus de tot frunzişurile lor şi alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră şi verdeaţă. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuţită a bradului; şi glasul acesta are un farmec nespus...

Toţi câţi trecuseră pe aici, călători poate ca şi mine, îşi zgâriaseră numele lor în scoarţa netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovaţi, în gândul meu, pe toţi aceşti zgârietori de copaci, care avuseră deşertăciunea vrednică de râs de a-şi eterniza numele în pustiu; şi cu atât mai mult îi găseam vinovaţi, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului.

Peste puţin, scăpătarăm de la umbră şi ieşirăm într-un luminiş de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului şi al toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munţilor: erau fagii, paltinii sau brazii ameţitor de înalţi, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau şi doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază şi un aer înflăcărat ne înconjura din toate părţile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogaşul săpat de butuci în coasta muntelui şi, numai cât în răstimpuri, eram siliţi a ocoli, prin smiduri , băltoacele glodoase şi verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiţi să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbaţi şi verzi, care — ieşiţi pe jumătate din umedele şi glodoasele lor locuinţe — ne salutau orăcăind şi apoi dispăreau iute la apropierea noastră.

După ce ne oprirăm puţin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunşi la acest pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea şi începurăm iarăşi a urca, de-a

Smid, smidă — desiş format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.

curmezişul, un şir de coline lutoase şi seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă colină ce se înalţă deasupra Văraticului, o întinsă privelişte se deschise ochilor noştri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate între două dealuri acoperite cu grădini, fâneţe şi semănături. Mai departe, între răsărit şi miazăzi, Bălţăteştii, cu măreţele-i grădini şi aşezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârşitele şiruri de plopi înalţi de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorâţi; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În faţă, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoşilor munţi de marnă cenuşie ai Neamţului, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, oraşul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gânditoare pare că vestita Cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni şi a ne sătura ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte şi, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.

sursa: http://www.scriptorium.ro

Postări populare de pe acest blog

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi