“Sa ne tacem un timp cuvintele”


In memoriam;Leopoldina Balanuta-“Sa ne tacem un timp cuvintele”

Cand spui Leopoldina pe cararile Thaliei e cum ai spune,in poezie, Nichita.Prenumele s-a metamorfozat in nume, adaugand o lacrima de roua in plus, de glorie si de fascinatie a privirii. Fiica de preot, dintr-un oras medieval (satul Haulisca,Vrancea), Poldi Balanuta a ramas o artista bantuita de patima poeziei pana la uitare de sine, pana la “suprema ardere a fiintei”; totdeauna atenta la selectia valorica a poemelor, ea a preluat,si a continuat intr-un mod unic, marea traditie a recitativului dramatic din scoala lui Nottara si Storin; (a absolvit I.A.T.C.-ul, promotia 1957, la clasa Mariettei Sadova si Marcel Anghelescu, stabilindu-se apoi, pentru o lunga perioada in trupa Teatrului “Mic’). Lipsa oricaror orgolii, intransigenta, si mai ales modestia, smerenia cu care se aseza de fiecare data in umbra cuvintelor poetului,acel respect duhovnicesc pentru fiinta artiustului,oricat de uitat ar fi fost el in mintea contemporanilor, dorinta ideala de a crea un dialog inefabil intre doi parteneri reali vesnic ingemanati,poetul si publicul, refuzul definitiv, organic, de a folosi vesmantul poeziei ca “scena’de vodevil spectacular (ispititor pentru multi dintre confratii ei ) au facut din Leopoldina Balanuta nu numai o mare artista, ci si o constiinta sensibila intrata in galeria Nemuritorilor. In amintirile noastre despre “ceara cuvintelor”, Leopoldina Balanuta este acea lumina ivita din Geneza, trecandu-ne suav peste chip, fiindca ea nu spune nimanui adio, stiind ca Edenul vietii, asemeni celui al artei, e strabatut de patru fluvii : Credinta, Iubirea, Libertatea si Speranta.

Cea care a jucat in spectacole precum cele ale lui D. R.. Popescu (“Ca frunza dudului din rai “, sau “O batista in Dunare”) marturisea intr-un interviu –“Eu plec cu viata mea in teatru; teatrul vine cu viata lui in viata mea. Ma gandeam cata dreptate a avut sarmanul Tarkovski, care spunea, in ultimele zile ale existentei lui:”Doamne, am obosit asteptandu-te!” …totdeauna arta mi-a aparut ca a Dumnezeirii.”
Astfel ne impresoara memoria vocii ei si nu putem decat, precum Tia Peltz altadata sa-i imbratisam umbra.

Postări populare de pe acest blog

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi