Intermezzo cu Dan Puric


Înainte de a prezenta convorbirea mea cu el, am să vă spun doar că e un mare câştig să te numeri printre prietenii lui Dan Puric.


Motto: „Port îngerul în mijlocul cerului”
Nichita Stănescu – Ridicare de cuvinte –

Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor creat chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.
Reporter: Ce mai faceţi, domnule Dan Puric?
Dan Puric: Supravieţuiesc curentului acesta – mă refer la cel artistic – curent majoritar care tinde să către compromis şi vulgaritate. Deci, supravieţuiesc. Până când, nu ştiu.
Rep.: Ce a fost mai întâi, dansul sau teatrul?
D.P.: Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră. Am citit într-un dicţionar, britanic cred, că pantomima a apărut cu 80 de ani înainte de Hristos. Ceea ce este interesant la începutul acestui secol şi la sfârşitul celuilalt este că lumea tinde către o sinteză, către o reîntoarcere la această unire. Pentru mine, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. Dansul a venit după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia asta dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, când eram student, era destul de bine fixată prin ideologie, o cenzură puternică ce crea această prăpastie de comunicare a adevărului. Acum vedem această prăpastie din ce în ce mai manifestă într-o epocă a informaţiei. Este creată de mentalităţi, de hărţi politice. Şi atunci, dansul nu numai că s-a impus, dar se şi hrăneşte din această foame absolută a omului de pretutindeni de a comunica cu semenii săi, iar dansul, pantomima au această calitate fantastică, precum muzica, de a depăşi frontierele.
Rep.: Creându-se această legătură, simţiţi de acolo, de pe scenă, această emoţie care formează o punte spirituală între dvs. şi public?
D.P.: Da. Ea există şi pesemne că în asta constă unicitatea teatrului de la seară la seară. Acum, de exemplu, păşesc din nou cu emoţie, chiar după patru ani de când joc „Toujours l’amour”, pentru că publicul are o unicitate în fiecare seară. Sacha Guitri spunea că „şi publicul trebuie să aibă talent”. Sunt momente când tu nu eşti într-o pasă bună, dar dai de un public inteligent şi predispus care te ajută. Mai sunt momente când tu eşti într-o pasă foarte bună, dar publicul este inert şi atunci lupţi. Aici este emoţia extraordinară. Aici este partea sacră. Desigur, cu instinctul profesiei, simţi dacă ai comunicat într-adevăr sau încă te mai lupţi sau simţi cum se aşează, dincolo de efort, acea familiaritate care nu are nici o legătură cu termenul ”civil” ci este o familiaritate cu sensul de catarsis.
Rep.: Plecând de la această situaţie, aţi avut vreodată tendinţa să treceţi peste cerinţele obişnuite ale publicului şi să-l purtaţi cu dvs., de mână, undeva, pe o treaptă superioară de spirit şi cultură?
D.P.: Întotdeauna mi-am propus asta. Face parte din programul meu estetic. Mi-am dat seama că face parte din natura mea. Nu am putut, organic, să fac concesii unui public. Şi am jucat peste tot, şi la Polivalentă şi în baruri de noapte, adică nu sunt venit de la Gratowski, fără a denigra experimentul Gratowski. Arta îmblânzeşte spiritul, iar în om există acel „ceva” neîntinat, la care, dacă apelezi, nu faci nici un fel de concesii. Chaplin spunea: „Publicul trebuie să râdă când vreau eu”. Iar el ştia când. Este o educaţie nu explicită ci implicită a publicului. Nu forţezi. Există şi un public de calitate care îşi poate educa actorii. În câmpul teatrului românesc, publicul este segmentat. La Polivalentă, unde am jucat, cerinţele sunt ceva mai primitive: dacă le dai ceea ce trebuie, merg extraordinar, De fapt, este adevărat ce spunea Dante, că „opera de artă este ca o pâine din care toţi mâncăm”. Unii mănâncă coaja, alţii miezul. Trebuie să ai o strategie ca să ştii unde şi pentru ce te duci. Şi cum ataci genul respectiv de public.
Eu nu am desconsiderat nici un gen de spectacol. Am desconsiderat actorii care se pretează şi, în loc să-şi facă meseria, joacă genul. Există şuşe, şi am văzut actori care au făcut din asta un gen aparte, mai ales în America. Spectacole imense, dar acolo era vorba de o profesionalitate extraordinară. Este important să nu te dezici, să nu joci ce ţi se cere, ci ceea ce vrei tu să dai, aducând, cu gesturi infinitezimale, publicul acolo unde vrei tu. Nu e vorba de a forţa, nici de a fi moralizator. Am zis „implicit”. Trebuie găsită acea parte interioară neîntinată care, de fapt, pe toţi ne uneşte.
Rep.: Care credeţi că este punctul dvs. sensibil?*
D.P.: Este alergia mea la creditarea imposturii. Devin alergic, devin nervos, îmi pierd echilibrul când văd aşa ceva. Speranţa mea mare a fost că după ’89 se vor deschide nişte canale pentru competenţă, pentru performanţă, pentru ceea ce are România mai bun. Şi, de fapt, s-au deschis nişte canale, dar erau de „canalizare”. Adică a fost efectul a ceea ce s-a însămânţat la „Cântarea României”. A fost, de altfel, o iniţiativă bună, dar a ajuns un prăpăd. Amatorismul ăsta de cea mai proastă calitate, diletantismul, pe toate posturile de televiziune. Artişti, colegi cu mine de breaslă, se pretează la această erodare a deontologiei profesionale, erodare care vine din interior. Acestor grupuri care apar pe la televizor şi chiar actori care fac emisiuni jalnice, le citeşti radiografia, nivelul scăzut de cultură. Ei confundă dezinhibiţia cu tupeul. Când văd că publicul românesc este hrănit astfel, cu un singur fel de mâncare, devin alergic, nervos, devin trist, nu pot rămâne calm. Poate că ăsta e punctul meu slab, că, în esenţă, mă doare poporul român. Am senzaţia că merităm o soartă mai bună şi că de fapt omorâm ceea ce avem mai bun în noi. Ne consumăm tragic valorile, pe undeva colateral. De unde atâta vulgaritate în ţara asta? De unde atâta încurajare a ei? De unde atâta prost gust, atâta egoism? De unde atâta instituţionalizare a prostului gust? Nu avem bani să plătim marii maeştri, nu avem bani pentru Teatrul Naţional şi alte teatre, dar avem bani să băgăm în emisiuni TV care nu fac altceva decât să ne degradeze zilnic, cu doze homeopatice, sistemul nervos... Avem bani pentru imposturi. Şi în teatru, oameni care doar mimează o elită... Sunt spectacole care se joacă doar de 5-10 ori, dar consumă miliarde...
Nu există o responsabilitate a actului artistic. S-a creat o piaţă artificială cu false valori şi cu valori de mâna a treia, care merg din plin. Baudelaire, care vedea perfect acest virus ce mimează virtuţile unui artist, spune că „între artistul autentic şi popor s-a băgat artistul burghez”. Şi ai senzaţia că lumea nu mai vrea altceva, din moment ce i se dă acelaşi lucru. Acesta este punctul meu sensibil, să-mi văd poporul jignit de oameni care sunt din acelaşi popor cu mine, care au destinele unor televiziuni, ale unor instituţii culturale în mâini, şi care nu au făcut nimic.
Rep.: În acest context, ce vă fascinează şi ce vă nemulţumeşte la lumea de azi?
D.P.: Mă fascinează în mod negativ, aşa cum mă şi nemulţumeşte. Mă fascinează graba cu care coboară. Mă tulbură cât de repede se dezice de toate achiziţiile de civilizaţie şi cultură, de dragul economicului, eficientului, neştiind că eficienţa pe moment înseamnă catastrofă în timp. Mă descumpăneşte în temeiurile fiinţei faptul că, din civilizaţia occidentală, vin spre noi nu lucruri care să aducă echilibru, ci care ne dezechilibrează. Cultură şi civilizaţie înseamnă ceva, spirit înseamnă altceva. Am văzut culturi şi civilizaţii mari , care au produs măceluri internaţionale. Nimeni nu-şi cere iertare, de exemplu, în faţa poporului român pentru că l-a condamnat. Nimeni nu-şi pune problema. Este o dovadă de decerebrare, de lobotomie, de distrugere a fundamentelor morale. Nimeni nu şi-a pus problema că s-a format un lagăr în Est, nici o forţă occidentală care are pecetea civilizaţie şi culturii; deci, nu se leagă cu spiritul. Cred, mai degrabă, în spiritul unuia care a suferit, el, spiritul fiind singurul colac de salvare. Văd proliferat cinismul, schimbată ideologia politică în ideologie economic, amândouă fiind la fel de imbecile, fiindcă îl taie pe om de la legătura sa cu miracolul existenţei şi îl reduc la starea de obiect. Şi asta mă descumpăneşte, acest jogging cultural... zicea bine Celibidache: „Sunt civilizaţi care nu ştiu cuvântul adagio”. Noi trebuie să rezistăm ca popor, ca spirit, prin ceea ce avem.
Rep.: Credeţi că unii dintre oameni, cei care încearcă să evadeze undeva, în infinit, rupând barierele finitului în care au trăit până acum, se depărtează de realitate?
D.P.: Este un soi de evadare legitimă, pentru că nu-şi mai găsesc aici identitatea. Să nu considerăm toată populaţia globului retardată, adică să se recunoască în „jocuri şi concursuri” sau alte emisiuni imbecile, făcute să manipuleze un cortex redus. Sunt şi fiinţe cu alte necesităţi, fiinţe mai dotate. Sigur că unii au o anumită fragilitate şi nu pot rezista acestui marş social. Nu poţi cere tuturor să fie nişte luptători. Însă nu este o soluţie. Da, într-un fel e legitim, dar nu este o soluţie. Este un act de criză.
Rep.: Credeţi că există o criză spirituală?
D.P.: Da, există şi ea a fost detectată nu numai de mine, dar şi de alţii înainte. Hegel, de exemplu, care spunea că „arta secolului al XX-lea va muri sub suflul rece al conceptului”. Şi uite că ea, arta, s-a automatizat, s-a comercializat, s-a răcit. S-a despiritualizat. Este un vid spiritual. Pe de altă parte, ea moare şi sub vâlvătăile pornografiei şi visceralităţii.
Rep.: Deciziile le luaţi cu mintea sau cu sufletul?
D.P.: Am momente de mare îndoială, dar cred că în ultimă instanţă decide acea inteligenţă a instinctului. Nu sunt un om calculat, nu sunt nici un pătimaş.
Rep.: Sunteţi un sentimental?
D.P.: Bănuiesc că da, sigur.
Rep.: Credeţi că iubirea este importantă în viaţa omului?
D.P.: Da, este singura sursă care ne defineşte. Nu trebuie redusă doar la instinct. Oamenii trebuie să-şi exerseze iubirea, nu să o mimeze. Trebuie să-ţi cunoşti propriile limite şi pe ale celorlalţi.
Rep.: Aveţi nişte criterii după care daţi valoare omului?
D.P.: În primul rând morale. Leonardo da Vinci spunea că „ultima pecete care se pune în artă este cea morală”, oricât de mare ar fi artistul. Este o moralitate care se respiră ca parfumul de la floare.
Rep.: Dacă, la modul ideal, ar exista un monument al omului, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?
D.P.: Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă ar trebui să spunem ceva, în gând, ar trebui spus: „Omule, copil al lui Dumnezeu”. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine şi nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interes economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim, căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi atunci, este un monument al Omului, închinat în permanenţă lui Dumnezeu, pentru că El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.


din cartea: "Post scriptum la prima iubire" de Mihaela Dordea (o carte exceptionala)

sursa: http://www.cetatea.gnomes.ro/pag052.htm





Postări populare de pe acest blog

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi