"M-am nascut cu teatrul in casa"


- interviu cu actorul Mihai Fotino – de Mihaela Dordea

- fragment –


Nu prin cuvinte se poate descrie o trăire. Nu atunci când stai în fotoliul în care Gheorghe Cozorici se odihnea între două intrări în scenă. Şi nu atunci când, alături, marele actor Mihai Fotino îţi povesteşte despre o lume fantastică presărată cu nume care au făcut gloria teatrului românesc. În această situaţie, reporterul nu poate decât să tacă şi să asculte.

MIHAI FOTINO: [....] Am mers pe calea teatrului de foarte timpuriu. Tatăl meu a fost actor. M-am născut cu teatrul în casă, aş putea spune. Eu am jucat prima oară teatru, dar teatru adevărat, nu în familie sau undeva la copii, ci pe o scenă de teatru serios unde se plătea intrarea şi veneau spectatori. Asta era prin '36-'37, fă mata socoteala cât e de atunci, când cel care îţi vorbeşte avea vreo şase anişori.

Jucam într-o comedie bulevardieră franţuzească, era la modă pe atunci, în anii dinaintea războiului, se numea „Coloniale”. Spectacolul avea loc la Teatrul Liber, cu sediul la subsolul Odeonului, o săliţă cochetă care făcea parte din trustul de teatre al lui Sică Alexandrescu, marele regizor, marele om de teatru, mare personalitate, cu rol mare, insist, pentru că mă socotesc un produs al şcolii Sică Alexandrescu. Am „obrăznicia” să spun asta!

Jucam alături de Maximilian, Silvia Fulda, Maria Filotti, Nora Piacentini. Debuta atunci, dacă vă mai amintiţi de Silvia Chicos, vestitul „copil minune” al teatrului radiofonic. Juca şi Ion Talianu... Da, de atunci am teatrul în sânge. Au urmat apoi anii de şcoală, liceul. Dar ştiam încă din acea vreme că fac teatru. Sunt dintre cei care fac meseria pe care şi-au dorit-o de copii. Ştiam că mi-e inutilă matematica, trigonometria, geometria... toate astea de ce s-or fi inventat pentru mine?

M-am strecurat prin şcoală. Am făcut liceul la Matei Basarab. Am uitat să vă spun că sunt bucureştean. După şcoală, am reluat activitatea artistică întreruptă pentru cursuri şi iată că anul acesta (1999 – n.a.) în toamnă, serbez cincizeci de ani de teatru dacă socotim de la „Coloniale”.

Prin 1948, am intrat în ultima trupă de teatru particulară a acelor ani. Venise eliberarea, venise momentul trupelor sovietice şi am încercat să trăim aşa cum ştiţi cu toţii. În teatrul particular am jucat în „Clasa a opta B”, unul din marile succes ale lui Radu Beligan, înlocuindu-l chiar pe tatăl meu în rolul bătrânului intendent al liceului. Insist pentru că de aici începe activitatea mea de peste cincizeci de ani.

Am făcut şi regie de culise cu Ion Vova, apoi am făcut primul film românesc de după 23 august, se numea „Răsună valea”. Voi pomeni, din păcate, despre mulţi dintre cei care au plecat dintre noi, poate prea devreme. Despre cei care au mers în marea trupă pe care a alcătuit-o Dumnezeu acolo, sus în rai, unde sunt acum atâtea valori care au întărit trupa acolo, iar aici pe pământ, s-a micşorat tot mai mult calitatea actorilor.

Am dat şi la institut. Fugind la film, nu m-a mai primit la examenele de sfârşit de an şi iată-mă... repetent la clasa G. Storin, decanul de atunci. Vai de mine... M-am dus cu coada între picioare, în toamna lui '49 la Braşov, unde lucra tata: „Ce fac?! Uite, trebuie să repet anul, uite ce-am păţit! Ruşinea lumii”... „Ţi-am spus să laşi filmul, trebuia să te ţii de institut”. Ce facem, ce facem... Vorbeşte tata cu Maximilian, Puiu Maximilian şi „hai să-l băgăm să facă ceva prin teatru”. Atunci se putea să „te califici la locul de muncă”. Iată-mă la 1 ianuarie 1950 figurând pe ştatul de plată al unui teatru de stat, ca actor. Colegii mei de institut erau în anul doi de studiu, eu, în anul întâi de teatru. După şapte ani la Braşov, timp în care am tot făcut turnee la Bucureşti, m-a chemat Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional din Bucureşti, să-l dublez pe Radu Beligan în „Steaua fără nume”. Am dat concurs la Bucureşti. Din vreo 40 sau 400, nu mai ştiu, am intrat patru: Draga Olteanu, regretata Coca Andronescu, Matei Alexandru şi cu mine. Era în 1957. Fiecare dintre noi însemnând ceva la ora actuală în teatru, chiar şi biata Coca a fost o pagină de glorie a Teatrului Naţional. Ei, şi de atunci am jucat foarte mult teatru. Cred că sunt actorul care a jucat în cele mai multe scene din ţară. Am cochetat şi cu regia. Mii de reprezentaţii cu „O femeie cu bani”, „Comedie de modă veche”, „Siciliana”, „Idolul şi Ion Anapoda”, acum „Bădăranii”. Am jucat la Nottara, la Comedie, doar la Municipal nu am fost... la televiziune, la radio, în film. Copil fiind, m-a marcat momentul când Iancu Brezeanu m-a mângâiat pe creştet. Trăind în preajma acestor mari actori, am avut norocul, fericirea să joc cu aceşti titani, să schimb replici cu Ion Finteşteanu, o, Doamne, cu toţi ar trebui să încep. Cu Radu Beligan, Marieta Deculescu, Ion Aurel Munteanu, Giugaru, Birlic... Când ai avut norocul să trăieşti în preajma lor, crede-mă şi înţelege-mă, că la ora asta mi-e foarte greu să fac teatru.

Nu mă pot acomoda cu ce se întâmplă acum în lumea teatrului. Păcat, şi o spun cu tristeţe. Vreau să fiu bine înţeles: altfel era teatrul atunci, altul e teatrul acum.

[...]

Dacă vrei, mă socotesc puţin romantic. Îmi plac Sebastian şi Cehov mai mult decât comedia bufă, iubesc mai mult teatrul melo, cu o lacrimă şi un zâmbet decât hohote de râs şi porcărioare spuse pe scenă. De multe ori am simţit sala tăcând. E foarte important să simţi liniştea unei săli de spectacol, la fel cum e important şi râsul la poantele bine date.

Mi s-a întâmplat de multe ori să fac, cum spune Moliere, proză fără să-mi dau seama, să „culturalizez”, să simt publicul că vine cu mine. Aşa s-a întâmplat la „Comedie de modă veche”, când jucam cu minunata parteneră Carmen Stănescu. Păcat că nu se mai fac astfel de spectacole.

Vine anul 2000 şi am foarte multe dorinţe. În primul rând, îmi doresc sănătate. Nu că mi-ar lipsi, dar când nu o ai o preţuieşti. Apoi, doresc ca 2000 să-mi linişte şi, în sfârşit o aşezare în ţara asta.

Mărturisesc pentru prima oară într-un interviu că sunt obsedat de cutremur, sunt stresat, traumatizat. Mi-e frică. Sincer. Cred că voi muri de frică şi nu de o cărămidă în cap.

Aş vrea o lume mai bună. Am impresia că lumea se „strică”. Vreau binele ţării şi al poporului meu, aşa şi mie mi-ar fi mai bine. [...]

Ne vom reveni. Căutăm încă, dar va fi şi altfel.

Mi-ai pus o întrebare frumoasă şi grea totodată. Deşi răspunsul pare să vină uşor. Ce aş scrie la baza unui monument care ar reprezenta Omul? Aş scrie aşa: „Omule, uită-te bine la semenii tăi, încearcă să-i înţelegi, încearcă să-i îmbunezi şi încearcă să-i aduci pe soclu lângă tine”.

Ei, ce părere aveţi? Nu-i aşa că a fost minunat?

fragment din cartea: "Post scriptum la prima iubire - Actorii de la National", de Mihaela Dordea

sursa: AICI



Postări populare de pe acest blog

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi