PRODUSE SI MARCI

Bios

Bios

- o dezvoltare a teatrului seminar. Interlocutorul lui Ţuţea poartă iniţialele R.C. (selecţiune)

R.C.: Ai vorbit de sensul existenţei umane. Cum înţelegi acest lucru? Dar mai înainte de a răspunde, să-mi permiţi o digresiune pe care o socotesc necesară în vederea formulării răspunsului la întrebare. Filosofii nu se îneacă în detalii, deşi nu dispreţuiesc cultivarea amănuntelor legate de spiritul ştiinţific. Este cunoscută cearta dintre filosofi, care construiesc, schematic, şi istorici, care se îneacă în fapte. Oamenii de ştiinţă dispreţuiesc rătăcirea filosofilor în lumea obiectelor ideale, deşi generalizările lor n-ar fi posibile fără speculaţiile acestor gânditori, iar plafonul gândirii lor ar coborî la nivelul unui empirism vulgar. Uneori simplificările excesive ale filosofilor sunt semnificative şi sugestive. Nae lonescu împărţea istoria umană în două mari perioade: până la Renaştere şi după Renaştere. Până la Renaştere, omul îşi cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaştere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă această periodizare nu este istoric justă, metafizic este justă, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare, ca şi natura. Pentru metafizician, istoria este când text, când pretext, după cum îi impune lumea esenţelor sau uneori dorinţele şi capriciile, asemenea artistului, de care se află mult mai aproape.

O să-mi permit şi eu o simplificare de aceeaşi natură, o să contemplu omul metafizic, în marşul lui în timp şi spaţiu, omul ne apare în aceste ipostaze: stăpânit de zeu, dezdivinizat, încorporat în natură, detaşat de natură şi animalizat. Detaşarea de natură a fost considerată ca fund cea mai fecundă şi cea mai strălucită, deşi această existenţă a fost golită de sens. Cele mai multe şi mai variate instrumente au fost create când armonia cosmică a fost înlocuită cu lumea fenomenelor şi ficţiunilor care le exprimă. O simplă schimbare de atitudine a omului cercetător ne-a revelat funcţiunile descompunerii şi dizarmoniei în ordinea concretă a lucrurilor şi în ordinea tehnică a configuraţiilor utile. Omul cuceritor ne apare sub forma unui cacograf al legilor lui Dumnezeu, el înlocuind certitudinea cu aproximarea şi exactitatea cu precizia. Aproximarea face procesul abstractizării mai subtil şi mai nuanţat. Succesele obţinute l-au determinat să considere stilul probabilist al gândirii lui ca o biruinţă şi nu ca expresie a imperfecţiunii lui. În noul bâlci metehnele devin virtuţi, îmi place expresia lui Heisenberg care vorbeşte de “posibilitatea constituirii ştiinţelor moderne ale naturii, prin prezenţa unei forme specifice de impietate creştină”. Mă gândesc la acel "deus absconditus", a cărui depărtare permite toate îndrăznelile şi mai ales înnobilarea curiozităţii nelimitate, prin originea ei divină.

De altfel, cu sau fără Dumnezeu, omul de ştiinţă modern îşi continuă marşul său autonom, clădind lumea pe adevărurile lui. Importantă este atitudinea lui faţă de natură. “A considera natura nu numai în afara lui Dumnezeu, ci şi în afara omului, astfel ca să se nască drept scop suprem descrierea sau explicarea obiectivă a naturii, corespunde complet acestei tendinţe", spune Heisenberg. Care a fost cauza acestei schimbări de atitudine? Răspunde tot el: "Schimbarea de atitudine a savantului fată de natură ar putea fi explicată prin dezvoltarea gândirii creştine din epoca aceea. Dumnezeu părea aşa de sus în cer şi aşa de departe deasupra pământului încât considerarea pământului independent de Dumnezeu putea să capete şi ea un sens. În ceea ce priveşte ştiinţele moderne ale naturii avem chiar dreptul să vorbim de o formă specific creştină de impietate. Aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem motivul din care nici o evoluţie asemănătoare nu s-a produs în alte culturi. Probabil că nu din întâmplare natura a devenit, tocmai la vremea aceea, subiect al reprezentării artistice, independent de tema religioasă” (W. Heinsenberg, cit. de H. Cuny, trad. ing. Mihai Livescu). Aşa arată omul european al vremii noastre: un cuceritor orgolios şi zănatic, când credincios, când necredincios, când pesimist, când optimist, silit să trăiască şi să se despartă.

P.Ţ.: Fie că limităm această viaţă pe pământ, fie că vrem să legăm pământul cu cerul, sau finitul cu infinitul, fie că organizăm conştiinţa teoretică între un început şi un sfârşit, fie că venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri, un lucru este cert: omul vrea să trăiască. Omul concret. Pofta sinuciderii nu este generală. Ea îmbracă forme patologice. Mă mulţumesc deocamdată să definesc sensul existenţei umane în aceşti termeni: voinţa zămislirii, a vieţuirii şi desăvârşirii. Unii vor să se desăvârşească, deşi sunt convinşi că acţiunile lor nu au nici un sens, iar alţii, în vederea fericirii terestre. Sunt şi de acei care tind spre perfecţiune în vederea mântuirii. ,"Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Dacă îmi amintesc bine, Nietzsche spune acestea: "Viaţa este un izvor de fericire, dar de câte ori vine să se adape la el canalia, toate apele se otrăvesc. Mulţi s-au întors din calea vieţii fiindcă n-au voit să-şi împartă pâinea, fructul şi focul cu spurcaţii conducători de cămile”. Nu poate trăi oricine acest patos al distanţei, cum gândeşte el, fiindcă nu toţi oamenii sunt dispuşi să guste fructul amar crescut din sentimentul inegalităţii. Toţi oamenii sunt îndreptăţiţi să participe la procesul desăvârşirii, să urce una sau toate treptele care duc la perfecţiune. Năzuinţa spre mai bine este o caracteristică a sufletului omenesc. Deasa întrebuinţare a acestei formule a trivializat-o, pierzându-şi relieful axiologic, ca efigia de pe o monedă care a circulat prea mult.

R.C.: Dacă existenţa umană are un sens, atunci toate lucrurile din univers, ca şi universul întreg ar trebui să aibă un sens, fiindcă omul face parte integrantă din univers. Unii afirmă că viaţa şi universul n-au nici un sens. Lucrurile trebuie privite în sine.

P.Ţ.: Antifinalismul îmbracă trei forme, aparţinând la trei sisteme filosofice: perspectivismul estetic, filosofia mobilităţii absolute şi concepţia ştiinţifică a aşa-ziselor legi obiective ale naturii. O discuţie în legătură cu finalismul şi antifinalismul este oţioasă. Aici este vorba de finalitatea desprinsă din substanţa omului concret. Dacă facem abstracţie de această finalitate, ajungem la omul titirez. Se pare că fiecare lucru există în sine. Goethe spune că copacul din care noi facem dopuri pentru sticle nu creşte în vederea acestui scop. Un filosof al culturii afirmă că conţinutul istoriei universale este efortul constant al omului, ca fiinţă raţională, de a da sens la ceea ce este lipsit de sens. Rostul lucrurilor se desprinde din sistemul nostru de trebuinţe. Cu sau tară voia lui, omul se situează, prin conştiinţă, în centrul ordinii universale. Numai aşa lucrurile capătă un sens. După cum am spus, nu numai pentru că omul voieşte, ci şi pentru că reprezintă cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a naturii, ajunsă prin el la conştiinţa de sine. Aşadar, pentru că este în stare să dea sens existenţei şi să devină măsura tuturor lucrurilor prin raţiunea şi libertatea cu care a fost înzestrat. Herder, care se miră cum a putut natura "să încredinţeze raţiunea şi libertatea unei făpturi atât de slabe”, constată că "omul are putere nu numai pentru a aşeza greutăţile pe cântar, ci şi să fie el însuşi greutate pe cântar”. Natura în sine a fost înlocuită cu natura văzută de om. Lipsa de sens, ca şi sensul, poartă pecetea arbitrariului.

Continuare: www.filozofianuantelor.org



Postări populare de pe acest blog

Andrei Plesu

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"