Bios
Bios
R.C.: Ai vorbit de sensul existenţei umane. Cum înţelegi acest lucru? Dar mai înainte de a răspunde, să-mi permiţi o digresiune pe care o socotesc necesară în vederea formulării răspunsului la întrebare. Filosofii nu se îneacă în detalii, deşi nu dispreţuiesc cultivarea amănuntelor legate de spiritul ştiinţific. Este cunoscută cearta dintre filosofi, care construiesc, schematic, şi istorici, care se îneacă în fapte. Oamenii de ştiinţă dispreţuiesc rătăcirea filosofilor în lumea obiectelor ideale, deşi generalizările lor n-ar fi posibile fără speculaţiile acestor gânditori, iar plafonul gândirii lor ar coborî la nivelul unui empirism vulgar. Uneori simplificările excesive ale filosofilor sunt semnificative şi sugestive. Nae lonescu împărţea istoria umană în două mari perioade: până la Renaştere şi după Renaştere. Până la Renaştere, omul îşi cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaştere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă această periodizare nu este istoric justă, metafizic este justă, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare, ca şi natura. Pentru metafizician, istoria este când text, când pretext, după cum îi impune lumea esenţelor sau uneori dorinţele şi capriciile, asemenea artistului, de care se află mult mai aproape.
P.Ţ.: Fie că limităm această viaţă pe pământ, fie că vrem să legăm pământul cu cerul, sau finitul cu infinitul, fie că organizăm conştiinţa teoretică între un început şi un sfârşit, fie că venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri, un lucru este cert: omul vrea să trăiască. Omul concret. Pofta sinuciderii nu este generală. Ea îmbracă forme patologice. Mă mulţumesc deocamdată să definesc sensul existenţei umane în aceşti termeni: voinţa zămislirii, a vieţuirii şi desăvârşirii. Unii vor să se desăvârşească, deşi sunt convinşi că acţiunile lor nu au nici un sens, iar alţii, în vederea fericirii terestre. Sunt şi de acei care tind spre perfecţiune în vederea mântuirii. ,"Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Dacă îmi amintesc bine, Nietzsche spune acestea: "Viaţa este un izvor de fericire, dar de câte ori vine să se adape la el canalia, toate apele se otrăvesc. Mulţi s-au întors din calea vieţii fiindcă n-au voit să-şi împartă pâinea, fructul şi focul cu spurcaţii conducători de cămile”. Nu poate trăi oricine acest patos al distanţei, cum gândeşte el, fiindcă nu toţi oamenii sunt dispuşi să guste fructul amar crescut din sentimentul inegalităţii. Toţi oamenii sunt îndreptăţiţi să participe la procesul desăvârşirii, să urce una sau toate treptele care duc la perfecţiune. Năzuinţa spre mai bine este o caracteristică a sufletului omenesc. Deasa întrebuinţare a acestei formule a trivializat-o, pierzându-şi relieful axiologic, ca efigia de pe o monedă care a circulat prea mult.
R.C.: Dacă existenţa umană are un sens, atunci toate lucrurile din univers, ca şi universul întreg ar trebui să aibă un sens, fiindcă omul face parte integrantă din univers. Unii afirmă că viaţa şi universul n-au nici un sens. Lucrurile trebuie privite în sine.
P.Ţ.: Antifinalismul îmbracă trei forme, aparţinând la trei sisteme filosofice: perspectivismul estetic, filosofia mobilităţii absolute şi concepţia ştiinţifică a aşa-ziselor legi obiective ale naturii. O discuţie în legătură cu finalismul şi antifinalismul este oţioasă. Aici este vorba de finalitatea desprinsă din substanţa omului concret. Dacă facem abstracţie de această finalitate, ajungem la omul titirez. Se pare că fiecare lucru există în sine. Goethe spune că copacul din care noi facem dopuri pentru sticle nu creşte în vederea acestui scop. Un filosof al culturii afirmă că conţinutul istoriei universale este efortul constant al omului, ca fiinţă raţională, de a da sens la ceea ce este lipsit de sens. Rostul lucrurilor se desprinde din sistemul nostru de trebuinţe. Cu sau tară voia lui, omul se situează, prin conştiinţă, în centrul ordinii universale. Numai aşa lucrurile capătă un sens. După cum am spus, nu numai pentru că omul voieşte, ci şi pentru că reprezintă cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a naturii, ajunsă prin el la conştiinţa de sine. Aşadar, pentru că este în stare să dea sens existenţei şi să devină măsura tuturor lucrurilor prin raţiunea şi libertatea cu care a fost înzestrat. Herder, care se miră cum a putut natura "să încredinţeze raţiunea şi libertatea unei făpturi atât de slabe”, constată că "omul are putere nu numai pentru a aşeza greutăţile pe cântar, ci şi să fie el însuşi greutate pe cântar”. Natura în sine a fost înlocuită cu natura văzută de om. Lipsa de sens, ca şi sensul, poartă pecetea arbitrariului.
Continuare: www.filozofianuantelor.org