Nevoia de modele

România literarã nr. 33 din 23 august 2000

Zoe Dumitrescu Busulenga:
Impresia mea, din ce în ce mai puternicã, este cã au dispãrut modelele

- Stimatã doamnã Zoe Dumitrescu Busulenga s-au rotunjit, iatã, trei ani de cînd am tãifãsuit în aceastã grãdinã a raiului, care este casa maicii Benedicta de la Mãnãstirea Vãratec, unde veniti si gãzduiti în fiecare varã. Mã aflu din nou aici, într-o zi de august, cînd împliniti niste ani, 80, pe care i-ati trãit într-o deplinã discretie, în deplin acord cu atmosfera sihastrã a Vãratecului. Mi-as îngãdui sã încep cu rugãmintea de a privi în urmã, la drumul vietii dumneavoastrã. Se obisnuieste de pe asemenea culme sã te uiti în jos si sã vezi drumul care urcã din vale cãtre vîrf si din vîrf coboarã cãtre vale.
- Nu prea mi-am fãcut bilanturi, sã vã spun drept, dintr-un fel, sã zic, de teamã, pentru cã e foarte mult timp de cînd m-am nãscut, la 20 august 1920. Si atunci am încercat, evident, si am abandonat imediat gîndul de a face bilanturi. Era, dupã pãrerea mea, cam prea micã, sã spun asa, partea pozitivã, partea de actiune, partea de împlinire, fatã de ceea ce ar fi fost dezideratul meu de realizare, nu a personalitãtii mele, dar a unui program de viatã culturalã. Nu-i un slogan, nu. As fi vrut poate sã spun mai mult, as fi vrut sã scriu mai mult, as fi vrut sã pot fi de folos mai mult si în special tinerilor. Ei, nu stiu în ce mãsurã am fãcut-o. Am fost 40 de ani profesor. Poate asta, stiu eu, echivaleazã cu o activitate, sã zicem, destul de vrednicã, dacã efectele sînt într-adevãr vizibil pozitive. Si mi-as îngãdui sã spun cã sînt în mare parte. Adicã mã uit la fostii mei copii. În 40 de ani ce promotii am avut, vã închipuiti, cîti studenti au trecut prin mîinile mele, cîte mii de profesori, si astãzi ne întîlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum cînd stau la Vãratec, vin la mine de la Iasi, de la Suceava, de la Piatra Neamt, de pretutindeni în tarã si au aceeasi bucurie a comunicãrii de culturã cu mine, pe care o aveau în anii studentiei lor. Si asta, vã spun drept, e satisfactia mea cea mai mare. Mai mare poate decît aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am fãcut în afara scolii.

- Pentru dumneavoastrã stiu, cunoscîndu-vã biografia, cã au existat mai multe chemãri, mai multe ispite cãtre anumite domenii. V-ati asezat în cele din urmã în acest loc al literelor. Vã încearcã, cumva, pãrerea de rãu cã n-ati apucat pe un alt drum?
- Sigur cã am rãmas cu nostalgii. Fãrã îndoialã. Pentru cã, asa cum stiti, cum am spus-o în repetate rînduri, marea mea vocatie, asa mi se pãrea mie, era muzica. Am abandonat-o din motive obiective, independente. Fireste, împlinesc, ceea ce se poate, cu ascultatul muzicii. De cîntat nu mai cînt la instrumente de mult. Dar fãrã îndoialã, am încercat ca sã-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcã am spus odatã cã am simtit în toate un deget de sus, care m-a mînat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu, pentru cã toate intrã în pronie, nu?, în planul, în economia cereascã. Acolo unde am fost dusã probabil cã trebuia sã fiu dusã, ca sã realizez, ce spuneam adineauri, acea comunicare, pe care poate, cu muzica n-as fi realizat-o. Cine stie? Eu acum multumesc Domnului, pentru ce am fãcut, chiar dacã nostalgia, dupã ce n-am fãcut, nu poate fi foarte slabã, evident. Dar, punînd în balantã una si alta, desigur, mã bucurã si-mi dã o liniste pentru sfîrsit aceastã constantã a unei datorii împlinite. Cu atît mai mult cu cît datoria aceea mi-a fost cumva impusã din afarã. Eu n-am avut vocatie de profesor, asta-i foarte clar.

- Ceea ce realizãm în viatã, agoniseala spiritualã în primul rînd, este rezultatul, sigur, al unor factori care se conjugã, ajung în conjunctie adeseori. Însã datorãm foarte mult unor oameni, pe care nu-i uitãm îndeobste. Sînt convins cã si dumneavoastrã simtiti asemenea datorii morale fatã de cei care v-au modelat personalitatea si au fost ceea ce numiti, fiind obsesia domniei voastre, modele.
- Da, ati spus foarte bine, cã pentru mine este o obsesie si o obsesie din ce în ce mai coplesitoare, pe mãsurã ce mã apropii de valea aceea de care ati vorbit, pe mãsurã ce am depãsit vîrful si am început coborîsul. Eu, avînd o pietate enormã fatã de cei care mi-au fost modele, mã uit cu tristete la tineretul contemporan, care nu mai stie ce înseamnã modelul. Atunci cu atît mai mare îmi este veneratia fatã de cei pe care i-am avut mentori si cu atît mai des mã poartã memoria cãtre ei. Chiar pe cei din anii de liceu îi pomenesc mereu. Elena Pogoneanu si fiica ei Anina Pogoneanu, prima sotie a lui Mircea Vulcãnescu. Oameni admirabili. Eu am fãcut Scoala centralã. Pe doamna Pogoneanu, îi spuneam Madame, am avut-o la Francezã sapte ani. Ea era directoare. Anina mi-a fost si dirigintã si profesoarã de filosofie si românã. Orizontul pe care mi l-au dat ele a fost hotãrîtor, pentru cã în liceu se deschide orizontul real al tînãrului. Ce urmeazã în Universitate se poate învãta, sã zic asa, în biblioteci, dar în liceu se modeleazã personalitatea propriu-zisã. Acolo se învatã si limba ta în profunzime fiindcã nu tot românul stie româneste, sã-mi fie cu iertare, dar cînd auzi vorbindu-se cîteodatã la radio sau la televiziune ti se face pãrul mãciucã, si limbile strãine. Era acest rãstimp, cît noi fãceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare si a facultãtilor mentale, dar în special al însusirilor morale si spirituale si, lucru care se vede astãzi, civice.

- Doamnã Zoe Dumitrescu Busulenga v-ati referit la importanta liceului în plãmada aceasta a personalitãtii. Mã gîndesc cã la fel de importantã este Universitatea în plãmãdirea unor personalitãti de exceptie. Aici mã gîndesc, si dumneavoastrã poate ati traversat aceastã experientã, la rolul pe care profesorul îl avea în modelarea unor elite în devenire.
- Plãmada aceasta era formatã cu foarte multã grijã, care este rãspunderea marelui profesor fatã de studentii lui si fatã de posteritate. Aceastã pedagogie superioarã, pentru cã asa socot eu cã se poate chema o asemenea atitudine si comportament. Cum sã zic, aceastã pasiune nu numai a transmiterii cunostintelor, fiindcã mi s-a întîmplat si asta, sã vãd colegi care transmiteau cunostintele cu o rãcealã perfectã, fãrã nici un fel de contact real cu sufletul tînãrului din fata lui. Oameni strãluciti am vãzut care nu comunicau, nu interesau, intrau la curs, ca si cum ar fi fãcut o depozitie ca martori într-un proces. Ei bine, asta spun, pedagogia asta extraordinarã, specialã, era a marilor intelectuali români, care au suit la catedrã. Eu mã gîndesc la Maiorescu, pentru cã, direct, cumva, prin Pogoneni, care au fost discipolii directi, mã socotesc si eu un discipol al lui Maiorescu. Profesorul Vianu, si el era în felul lui un maiorescian, marele meu model, marele meu profesor. Socot cã pentru ei profesoratul era un apostolat, pentru ei exemplaritatea era nu numai intelectualã. Era si de gesticã, de tinutã, de interpretare moralã a fenomenelor, de care se ocupau în ramura respectivã, fie cã era filosofie, istorie, literaturã comparatã. Aceastã capacitate a unei pedagogii de naturã superioarã e pe cale de disparitie. Nu mai stiu în ce mãsurã, acum sînt departe de învãtãmîntul superior, legãtura dintre marele dascãl, modelul, si student a slãbit. Adicã nu mai simte studentul starea de exceptie ca aceea pe care o încercam noi, cînd Vianu se suia la catedrã. Înlemneam, si ceea ce spunea profesorul era pentru noi nu literã, ci spirit, dar înregistram totul cu o uimire admirativã.

- Nu credeti cã acest post al profesorului s-a diminuat si fiindcã el nu si-a mai putut alege ucenici? Mã gîndesc la preparatori, asistenti. Aceastã operatiune nu i-a mai apartinut si el n-a mai avut nici prerogativele pe care le aveau altãdatã profesorii în universitãtile românesti.
- Da, ati rostit un mare adevãr, pentru cã aceastã întrerupere a legãturii, bruscã si dãunãtoare, prin interventia tertilor, sã nu-i mai numim, a fost dacã nu fatalã, oricum nocivã pentru tineretul românesc. Profesorul n-a mai avut dreptul sã-si aleagã studenti, fiecare urma sã aibã colaboratori si atunci, sigur cã s-au slãbit legãturile acelea care-l fac la mãnãstire pe ucenic sã devinã urmasul staretului sãu. Este unul dintre factorii care au fãcut sã diminueze aura de gravitate a aceluia care oficia. Profesorul avea atunci un fel de misiune sacerdotalã. Nu? Adevãrul pe care îl profera stiai cã-i adevãr, stiai cã nu se fac nici rebuturi, nici tocmeli în materia aceea. Adevãrul care se profera, cum spuneam, era primit de noi ca adevãr si evident, functiona în noi ca atare. De acum încolo poate sã se refacã, stiu eu, cu un mare efort de cei care vor duce mai departe sarcina aceasta pe umeri. E o sarcinã îngrozitor de grea si, as zice, cã ar trebui reînvãtatã. Stiti, pedagogia care se fãcea în ultimii ani era o nãzdrãvãnie, asa!

- Si o formalitate.
- Absolut învãtãmînt formal. O pedagogie autenticã, superioarã, nu se face decît cu aceastã constantã a maestrului purtãtor de adevãr, pe care-l comunicã ucenicilor sãi, pentru ca acestia sã-l ducã mai departe. Încãrcãtura asta de rãspundere a transmiterii adevãrului e un lucru extraordinar. Sã vã spun drept, si asta o spun mai mult pentru cei pe care i-am avut în mînã, pentru copiii mei, aici nãdãjduiesc sã fi fost bruma mea de contributie pentru educatia tinerilor pe care i-am prefirat prin Universitate. Nu i-am mintit niciodatã în meserie, pot s-o spunã, ei stiu. Atunci cînd Maiorescu era gonit din literaturã si Gherea era bonzul criticii literare, atunci cînd Eminescu era socotit ce era socotit, eu încercam sã le spun adevãrul. Cãlinescu a asistat la una din lectiile mele despre Gherea, pe care o transformasem într-o lectie despre Maiorescu de fapt, încercînd sã-i reliefez, evident, figura, fatã de a mãruntului lui adversar. Ei, socotesc cã asta am fãcut. Nu i-am mintit în ceea ce priveste sistemul de valori, pentru cã aici, mã întorc iar la o obsesie a mea, sîntem pe o piatrã de încercare.

- Cînd sistemul de valori s-a bulversat, cînd au început valorile sã fie întoarse pe dos si a apãrut confuzia, care din pãcate continuã la fel de vesel si astãzi?
- Prima datã a fost dupã invazia ruseascã din 1944, cã nu pot s-o numesc altfel, s-a fãcut o rãsturnare a sistemului de valori voitã. Evident cu intentia de a se tãia rãdãcinile simtãmîntului national. Era foarte clar pentru oricine fusese educat cum fusesem noi, generatia mai veche, în spiritul traditional. Atunci s-a fãcut confuzia enormã la scoala aceea de scriitori, la pepiniera aceea de scriitori, cum zicea Sadoveanu. Vã aduceti aminte ce se petrecea, n-aveau voie sã citeascã Rebreanu, Arghezi, dar nu mai vorbim de Ion Barbu, mã rog, erau tot felul de interdictii. Cei mari erau exclusi. La un moment dat am încercat noi sã punem, cît de cît, un palid, un firav sistem de valori într-o micã perioadã de deschidere, atunci în anii '67-'71-'72. Am pus în circulatie niste nume, pe Mircea Eliade, pe Vulcãnescu. Dar cum stiti, cu tertipurile de rigoare, fiindcã altfel nu se putea. Îi introduceam ba în revistele noastre, ba punînd un citat în chip de apãrare pe pagina întîia si dupã aceea bãgînd aceste lucruri admirabile, care erau interzise. Am încercat atunci refacerea firavã a unui sistem de valori, dar nãdãjduiam ca dupã revolutie sã se petreacã într-adevãr o repunere, o restitutio in integrum a scenei de valori a culturii si spiritualitãtii românesti. Sigur cã s-a încercat si se încearcã. Au fost scosi din uitare mari poeti, au fost scosi din uitare mari scriitori, Vasile Voiculescu, de pildã. El apãruse si înainte, dar, evident, în rãstimpul acela nu a apãrut decît ceea ce putea sã aparã.

- O parte a scrisului sãu era la index.
- Sigur, mai ales cea de naturã spiritualã. Dar Vasile Voiculescu a cãpãtat mai mult relief, desi nu are încã amploarea pe care o meritã opera acestui urias. Însã nu simtim încã o sistematizare si o ierarhie realã, fiindcã au apãrut si foarte multe, cum sã zic, mediocritãti. Oameni nestiuti, care spun cã au fost tinuti în umbrã, persecutati. Probabil, dar nu toate operele acestea sînt de valoare. Deci nu valoarea cîntãreste încã în aceastã reconsiderare, cum se zicea pe vremuri. Atunci trebuie sã mai asteptãm putin, pînã se lãmuresc constiintele, mentalitãtile. Dumneavoastrã stiti cã acestea sînt lucrurile cele mai greu de schimbat.

- Timpul a fost scurt si apele putin limpezi.
- Cinci, sase ani, zece, e mult prea putin pentru cincizeci care au îngropat un sistem de valori, sau mã rog l-au îngropat la început de tot, pe urmã mult mai putin. Trebuie sã asteptãm, sã avem rãbdare, însã sã dãm real, totusi, o mînã de ajutor. Nu mã refer la generatia de mijloc, care a fost cea mai lipsitã de reperele unui sistem de valori, ci la cei trecuti de 55, 60 de ani. Asteptam de la ei asa cu nesat, cu nerãbdare, o multitudine de tentative de toate tipurile pentru a impune tinerilor o disciplinã a lecturii, o disciplinã a selectiei lecturii. Ne-a nãpãdit aceastã avalansã a mediei, aceastã catastrofã, dupã pãrerea mea. Eu sînt total împotriva mass-mediei. Nimic n-a putut sã facã mai rãu sufletului românesc. Poate pînã acum n-a fãcut atît de rãu pe cît o sã facã de aici încolo. Ce programe culturale reale vedem noi la televiziune. Am stat putin în România, dar bine, în Italia e si mai rãu. Ce fac acestia, ce transmit? Nu non valori, ci lucruri de care ne-am fi îngrozit între cele douã rãzboaie. Ce selectie? Cine opereazã selectia? Eu tot timpul întreb. Cine vede? Nu mai vorbesc de presa scrisã. Am si abandonat latura presei, pentru cã mi se face rãu. Nu pot sã vãd o revistã fãrã o femeie goalã, sau fãrã stiu eu ce nãzdrãvãnie. "Ca sã se vîndã" mi s-a spus. Ei bine, în conditiile acestea e greu sã reconstitui un sistem de valori. Cînd mergi pe linia acceptãrii totale a unor lucruri de divertisment si încã ce divertisment!

- Nãduful dumneavoastrã cred, este în mare mãsurã motivat, desi în programele de radio si televiziune sînt si lucruri de valoare, de calitate.
- Din cînd în cînd, dar faceti raportul.

- Nu existã poate o articulare coerentã si nu sînt stabilite prioritãti, nu se conteazã pe o audientã de calitate si cu scopuri educative precise.
- Sigur. Cine face operatia de ierarhizare, pentru cã asta este foarte important.

- Exact. Sigur cã si presa scrisã, care a cunoscut o dezvoltare explozivã, beneficiind de libertatea de expresie, ce-i un fapt indiscutabil pozitiv, nu s-a asezat încã definitiv într-o matcã a normalitãtii. Cred cã dincolo de elementele comerciale, care nu pot lipsi, dar se cer bine strunite, presa trebuie sã se orienteze spre marile valori.Cu exceptia cîtorva ziare, din presa noastrã lipsesc paginile de culturã, de stiintã, în vreme ce publicatiile specializate au, fatalmente, un acces limitat la public. Dar as merge mai departe cu aceastã discutie si cu aceastã preocupare a domniei voastre legatã de pedagogie raportatã la relatia profesor student. Existã însã si aceastã pedagogie, care priveste întreaga plajã a societãtii. Si aici, vrînd-nevrînd, ajungem la modele si la rolul lor. Rolul lor pedagogic. A dispãrut acest rost, e umbrit astãzi în societatea româneascã?
- Stiti ce-as vrea sã vã spun eu, dupã experienta aceea de la Roma? Impresia mea, din ce în ce mai puternicã este cã pretutindeni au cam dispãrut modelele. S-au petrecut în Europa, începînd din 1968, sau chiar de mai înainte, niste fenomene de contestare. Stim foarte bine ce s-a întîmplat la Paris în '68. Stim foarte bine care au fost dascãlii. Stim ce s-a întîmplat. Pînã la urmã a fost imitat în Italia si în alte pãrti. Un fel de frondã tinereascã a eliminat pe bãtrîni, adicã modelul. Fiindcã modelul fatalmente e din altã generatie.

- E cel care a adunat spiritualiceste.
- Exact. Cei care strîng n-au început sã strîngã, sau nu vor sã strîngã cît au strîns ceilalti, sau li se pare cã au strîns prea mult si din ceea ce li se cuvenea. Oricum, mi se pare mie, cã lipsa asta de modele s-ar putea sã fie o treabã, e o bãnuialã, dar care se întãreste cu faptele prin împrejur adunate, legatã si de o atitudine nouã fatã de istorie. N-aveti dumneavoastrã, domnule Ilisei, impresia cã în Europa nu prea se mai vorbeste de istorie? N-aveti impresia cã foarte multã lume de pe planetã, si în special din Europa, asta, care va fi o Europã unitã, se pare, ar vrea sã aducã istoria cu începere de la 1945 încoace? Eu am aceastã impresie din ce în ce mai acut. Si o am, pentru cã am si experienta viziunii din Occident. Ati mai auzit vorbindu-se foarte mult despre Evul Mediu, despre marile actiuni de pãstrare a valorilor spirituale europene? Ati mai auzit ca în Franta, sau Italia, sã se vorbeascã despre cruciade, despre cucerirea locurilor sfinte? La noi, în afarã de bisericã, care tine steagul sus, se vorbeste de Stefan cel Mare. Mai stiu copiii cã Stefan a fost numit de Papa Sixt "Atletul lui Christ"?, cã Papa Pius al II-lea scria în cartea lui despre valahi cã sînt de origine latinã, cã limba lor e o limbã evident latinã, pe care o pot întelege italienii si mai cu seamã cã orice valah poate întelege un italian, dacã acesta vorbeste mai rar. Adicã era vorba de secolul al XV-lea, sã nu uitãm la 1450, 1455. Se mai vorbeste despre lucrurile acestea? Nu prea se vorbeste.

- Mi-ati povestit o istorie interesantã, înainte de a ne aseza la aceastã masã ca sã stãm la taifas. Sorbid o cafea vã aminteati de pãrintele Roman, care e unul din proprietarii acestei frumoase case, aflate în spatele nostru. Pãrintele trãieste acum în America si în urmã cu ani a venit aici împreunã cu doi fosti pastori baptisti trecuti la ortodoxism.
- Sub influenta lui.

- Era în România ca sã aducã împãcarea, în mãsura în care asta stã în puterea unui om, fie el si preot, sã aducã împãcare în natia noastrã rãvãsitã, marcatã de momentul de rupturã din decembrie 1989. Credeti cã acest lucru e cu putintã?
- Stiti ce?, dacã ar fi mai multi pãrinti Roman Braga pe lume, acest lucru s-ar întîmpla. A fost uimitoare noaptea aceea, pe care sotul meu, cu mine si mãicuta am trãit-o sub nuc cu pãrintele Braga. O noapte de revelatie, într-adevãr, ca o eurofonie. Adicã acest preot, cu figurã de icoanã, cu pãrul alb, cu barba albã colilie si un zîmbet nesters pe fatã, de o inteligentã strãlucitã, la curent cu fiecare problemã politicã europeanã, americanã, acest om a trecut prin închisori, prin Pitesti, si vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nãdejde, totul era credintã si totul era posibil. Pentru un astfel de om, cu credintã de asta fantasticã, lãmuritã în focul teribil al suferintelor pentru un om de acesta, care a iertat tot si învatã si pe altii sã ierte, pentru un om ca ãsta, uite, e posibilã împãcarea. Dacã am avea mai multi pãrinti Roman Braga, lucrurile ar sta poate altfel.

- Poate taina este cã acest om se uitã mai mult la cer si mai putin la pãmînt.
- Nu fãcea nici un fel de politicã, decît politica neamului lui. Atît si nimic mai mult. O apartenentã la Christos si la neamul lui. Ei, o astfel de fãpturã, cu totul, cu totul specialã, ar trebui multiplicatã pentru vindecarea rãnilor noastre. Dar nãdãjduim, nãdãjduim. Neamul nostru, vã spuneam si adineaori, are totusi o misiune. Sînt convinsã de asta. Am mai spus-o si altãdatã, o repet. Era o vorbã, între cãlugãrii nostri, între credinciosii nostri, cã România e grãdina Maicii Domnului si cã toate sfintele moaste, pe care le avem în fiecare dintre regiunile tãrii, sînt apãrãtoare. Socot cã sîntem ocrotiti si chiar dacã noi sîntem atît de nebuni, încît sã ne învrãjbim si sã ne gîlcevim continuu, cei de deasupra noastrã se uitã cu milã la noi si ne ocrotesc în ciuda tuturor manifestãrilor neputintei noastre spirituale. Fiindcã ne gîlcevim si în materie spiritualã. Ne gîlcevim în toate materiile. Or, fãrã ajutorul de Sus nu se poate depãsi în zece ani de la Revolutie si, cum am mai spus si eu mereu, Oala lui Papin a fãcut sã zboare capacul. Aburii terorii s-au strîns si atunci presiunea a fost îngrozitoare, capacul a zburat. Pînã se duc aburii durerii, terorii, au sã se uite suferintele anterioare, sigur o sã treacã timp.

- Dar limpezirile vor veni.
- Nu se poate sã nu vinã. Sîntem o tarã ocrotitã. Sîntem o tarã apãratã si misiunea noastrã nu e în nici un fel sfîrsitã, îmi place sã cred.

- Dumneavoastrã, din cîte am aflat, sînteti în cãutarea tihnei. Asa cum mi-ati mãrturisit, aveti intentia într-un viitor sã pãrãsiti orasul Bucuresti si sã vã asezati într-un loc ca acesta, într-o mînãstire precum Vãratecul. Care sînt motivatiile acestei hotãrîri, nu usor de luat, sã vã statorniciti într-un astfel de loc?
- Ati vorbit la început despre rotunjirea cifrei vîrstei mele. Vã dati seama cã se apropie ceea ce-i firesc sã se apropie si ca atare trebuie sã mai iau si eu timpul de a mã gîndi la ultimele lucruri. Sigur, sã fac bilanturile spirituale. Am ales Vãratecul, pentru cã, asa cum stiti, de peste 20 de ani vin aici. Asta datoritã dragei Valeria Sadoveanu, prietena mea dragã, si eram aici o lume întreagã, Lily Teodoreanu si atîtia, si atîtia. Am socotit cã un crestin intelectual trebuie sã-si petreacã ultimii ani ai vietii asa cum se fãcea pe vremuri, si mai cu seamã sotiile care rãmîneau singure, se retrãgeau la mãnãstiri. Era o frumoasã obisnuintã, mai ales în lumea boiereascã. Asa încît am zis cã timpul ce mi-a mai rãmas ar fi frumos sã-l petrec aici, în tihna acestui lãcas. Am scris acum multi ani despre Vãratec, împreunã cu o întreagã echipã admirabilã, pãrintele Scarlat Porcescu, pãrintele Ion Ivan de la Neamt, maica Nazaria Nitã, fostã staretã a mãnãstirii, Înalt Prea Sfintitul Anania, si am arãtat acolo felul în care am descoperit locul acesta sacru, dincolo de sederile prelungite aici. Argumentele acelea pe care eu le slujeam, le arãtam posibililor lectori, mi le-am înfãtisat în primul rînd mie. Locul acesta sacru, toposul acesta sacru, cum îi spuneam eu, a fost unul care ne-a cucerit si nãdãjduiesc, dacã ar vrea Dumnezeu, sã termin aici viata mea. Dar cine poate sti ce ne e dat.

Grigore Ilisei

sursa: http://www.romlit.ro/

Postări populare de pe acest blog

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi