"Toatã tabla de valori în care am crezut s-a zguduit"
"O lume fãrã rãdãcini este o lume fãrã moralã" - interviu cu Zoe Dumitrescu Busulenga
-articol de Mihaela Onofrei-
Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga deplânge negarea trecutului si pseudocultura firimiturilor: „Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga reciteste acum marile opere ale literaturii universale. „Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane" - este dezarmant. Mã simt într-o mare nesigurantã, pentru cã toatã tabla de valori în care am crezut s-a zguduit", ne-a declarat doamna academician cu ocazia interviului pe care a avut amabilitatea sã ni-l acorde.
Stimatã doamnã academician ce credeti dumneavoastrã despre propria persoanã? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe... Zoe Dumitrescu-Busulenga?
Pe total nu m-am gândit niciodatã la mine. Nu m-am socotit o persoanã atât de importantã încât sã mã privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vãzut pe bucãti. Iar opiniile pe bucãti erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidã. Dupã pãrerea mea eram si foarte cuminte. Mã socoteam putin nedreptãtitã. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verisoarele mele – care-mi dãdeau complexe încã de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scãpat însã nici pânã azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carierã universitarã fãceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pânã la sase ore pe zi. Eram înclestatã, crispatã, de fiecare datã. Pe mãsurã ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceastã stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sã fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupã 50 de ani, când am zis cã nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mã pot expune. Am avut însã sansa (consolarea mai degrabã) cã studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. „Înaintea sfârsitului trebuie sã recitesc marile cãrti ale literaturii universale".
continuare: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/busulenga.htm
-articol de Mihaela Onofrei-
Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga deplânge negarea trecutului si pseudocultura firimiturilor: „Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga reciteste acum marile opere ale literaturii universale. „Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane" - este dezarmant. Mã simt într-o mare nesigurantã, pentru cã toatã tabla de valori în care am crezut s-a zguduit", ne-a declarat doamna academician cu ocazia interviului pe care a avut amabilitatea sã ni-l acorde.
Stimatã doamnã academician ce credeti dumneavoastrã despre propria persoanã? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe... Zoe Dumitrescu-Busulenga?
Pe total nu m-am gândit niciodatã la mine. Nu m-am socotit o persoanã atât de importantã încât sã mã privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vãzut pe bucãti. Iar opiniile pe bucãti erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidã. Dupã pãrerea mea eram si foarte cuminte. Mã socoteam putin nedreptãtitã. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verisoarele mele – care-mi dãdeau complexe încã de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scãpat însã nici pânã azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carierã universitarã fãceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pânã la sase ore pe zi. Eram înclestatã, crispatã, de fiecare datã. Pe mãsurã ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceastã stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sã fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupã 50 de ani, când am zis cã nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mã pot expune. Am avut însã sansa (consolarea mai degrabã) cã studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. „Înaintea sfârsitului trebuie sã recitesc marile cãrti ale literaturii universale".
continuare: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/busulenga.htm