Frumusetea fara cuvinte

Sculptorul Dan Lake s-a nascut in Bucuresti in anul 1952.

Sculpteaza de la varsta de 16 ani, dedicandu-se cu nadejde si obsesie sculpturii, focul lui launtric, venind dupa cum singur spune, din dorinta de a creea si a da expresie framantarilor lui interioare, prin imagini vizuale .. dar si poetice.

Intre anii 1975 -1981 participa la o serie de expozitii in Romania.

DE VORBĂ CU ROMÂNI FRUMOŞI

Descarcerând din steiuri îngeri

sau

Frumuseţea din necuvintele sculptorului român Dan Lake

Loredana TUDOR-TOMESCU

Frumuseţea fără cuvinte... Uneori, se naşte, pur şi simplu, din materia însăşi, alteori poartă marca talentului şi trudei câte unuia dintre noi, înzestrat de Dumnezeu să mântuiască ochi săraci şi inimi bolnave, ochi bolnavi şi inimi sărace

Frumuseţea fără cuvinte... O-ntâlnim în pictură, sculptură, artă fotografică, în natură...

Dar ce face să fie atât de speciale aceste frumuseţi – culoarea, forma, prezentarea, renumele „născătorului”? Gândul. Simţirea. Fără acestea două, „pruncii” nu mai poartă-n ei dumnezeirea. Gândul şi simţirea sunt sămânţa care rodeşte şi-n făuritorul frumuseţilor tăcute, şi-n al celor mustind sub cuvântul scris sau rostit.

Mă duc spre locul de taină al gândurilor şi simţirilor unui cioplitor de vorbe-n stei de piatră şi caut să i le descâlcesc pe limba mea, de simplu muritor. Linii curbe, totul e din linii curbe, concave sau convexe, după cum gândul dintru început al artistului avea nevoie de-a primi sau de-a-mpărţi simţire. Femeie cu braţe arcuite închis – nevoia Pygmalyon-ului de a găsi/primi iubire; femeie cu braţe arcuite deschis - mărturisirea unei iubiri împărtăşite a artistului; femeie cu pântec rotunjit spre cel ce-a făcut-o şi spre cel ce-o priveşte – născătoarea cea de toate zilele, ecuaţie matematică vitală a continuităţii; femeie cu pântec scobit – fecioară căutând îmbrăţişarea fertilă a vieţii... Şi câte alte metafore izvorând din piatră seacă !

Mă-ncearcă un soi ciudat de religiozitate privind lucrările sculptorului român Dan Lake, plecat „să-şi nască pruncii” pe cealaltă parte a globului pământesc, în Australia.

Are un clopot mare, de bronz, la poartă, să-i sune a biserică creştină în urechi şi-n inimă, când i-o călca pragul suflet de om. Îmi vine să-ntreb; „De ce toate astea şi de ce aşa, sfinţia ta?”, da-mi iau seama şi-ntreb doar ”Credeţi în Dumnezeu?”. Pare mare fără să fie - poate de la barba încărunţită care pleacă, sălbatică, spre piept, amintind cumva de semnul crucii la vreme de primejdie, dar el e atât de blând încât nici nu mai ştii ce să crezi şi ce să spui. „Apoi, clopot mi-am pus la poartă, da’ biserica, una a mea, numai de mine ştiută şi înţeleasă, e-n mine şi rostul meu e să dezleg, din când în când, câte-un înger din piatră”, îmi răspunde şi greu îmi e să-i dau de capăt acestei întâlniri.

Ce aş putea să-l întreb pe omul acesta, ca să nu-i stric pacea de înserare şi vecernie pe care o emană şi când tace, şi când vorbeşte, şi când umblă, şi când şade? Şi, mai ales, cum să-l întreb toate cele care-mi înoadă limba, lăsându-mă fără rostire?

Mă mai uit prin atelierul de „descătuşat îngeri din piatră”, mă leg de semnele omeneşti risipite prin încăpere şi-mi atrage atenţia un scaun imens, de 2,5 metri înălţime, sculptat, evident, de chiar interlocutorul meu. Îmi spune că el şi prietenii i-au spus acestuia „master’s chair”; o masă „bună la toate, mai puţin la mâncat, că de mâncat mănânc, cel mai des, în picioare, lângă piatra la care lucrez”, aud. Îmi arunc pe geam privirea şi-mi odihnesc ochii pe întinderea unui lac, îmi vine în minte apoi livada de pomi, care mă duce brusc, cu toate simţurile şi cu tot cu inimă, în livada copilăriei mele, în Gârdea, pe lângă Călimăneşti. Văd un telefon aproape ascuns, semn că omul meu ar vrea să vorbească lumii mai mult prin necuvinte decât prin vorbe multe – un Nichita al colţului de stâncă?- şi-ntreb „Da’ cum se face că-n casa dvs. nu-i nici umbră, nici lumină de femeie?”. „ Păi, a fost şi femeie, dar chiar că mai mult umbră şi frig mi-a făcut, decât lumină şi căldură. Şi puţina lumină pe care o aveam mi-a luat-o când a plecat - pe fiul şi pe fiica mea”, îmi răspunde.

Cu greu îl fac să iasă dintr-ale lui şi să vină înspre ale mele. Şi-ncep:

L.T.) A fost rostuită dintr-un bun început aplecarea dvs. către cele ascunse-n piatră sau...?

D.L.)Nu ştiu cum a fost, cum-necum, m-am trezit pe la 16 ani că sculptez. Nu m-am ţinut de linii şi curente, de mode, pentru că nu mi-a plăcut niciodată îngrădirea şi şcoala, oricât s-ar zice că vine să şlefuiască talentul nativ, mie mi s-a părut întotdeauna ca o formă restrictivă la adresa a ceea ce aveam eu de spus prin sculptură, prin munca mea. Aşa că, fără să îmi „înnobilez”cine ştie ce numele şi talentul şi chemarea spre această artă cu vreo şcoală sau diplomă în domeniu, am continuat să fac, până azi – şi cu voia Domnului, asa voi face şi de azi înainte – sculptură (N.R. veţi vedea că e vorba numai de modestie, dacă veţi citi CV-ul domniei sale, din finalul acestui interviu).

ARTĂ ŞI PSIHANALIZĂ

L.T.) De ce predilecţia asta pentru linii curbe – totul alcătuit din arce de cerc?

D.L.) Dvs. îmi ştiţi doar o mică parte din lucrări, din munca mea de o viaţă – sculptez de la 16 ani. De aceea, eu nu îmi văd lucrările tributare numai acestor linii curbe care v-au reţinut dvs. atenţia în mod special. Sunt perioade când te simţi acaparat de anumite elemente de compoziţie, care servesc mai bine stării tale de spirit. Sculptez aşa cum simt şi cum mă simt şi, cum niciodată nu te simţi prea multă vreme la fel, ci se tot schimbă lucrurile şi în tine, şi în jurul tău, aşa se mai schimbă şi în lucrările tale, în care, fie că îţi dai seama, fie că nu, te oglindeşti.O să încerc un exemplu: dacă ştiţi cum funcţionează grafologia, cam tot aşa şi-n artă - lucrările artistului revelează privitorului câte ceva despre acesta: despre firea lui, despre etapa la care a ajuns - şi el e într-o continuă căutare şi desăvârşire, dacă nu are ghinionul să rămână blocat undeva, între spaţii-, despre ce-şi (mai) doreşte. De altfel, există şi o ramură a psihologiei care înţeleg că se ocupă cu aşa ceva, cu analiza mai mult a artistului, pe baza lucrărilor sale, decât a operelor în sine. Sau, în orice caz, rezultatele privesc mai mult persoana decât opera, dar la persoană se ajunge prin opera ei.

L.T.) Da, se numeşte psihanaliză aplicată (la cultură). Cum sunt lumea, viaţa, văzute de la capătul pământului?

D.L.) Cum să fie? Lumea-i lume, oriunde te-ai duce, dar parcă toate ţi se par, totuşi, cumva ciudate sau nelalocul lor, când nu mai eşti printre ai tăi. Am venit în Australia în noiembrie 83, trecând Dunărea în Iugoslavia. După câteva luni prin închisorile lor şi prin lagăre de refugiaţi, unde nu pot spune că fusese visul meu să ajung, m-am bucurat să mă văd, în sfârşit, la un liman, pe tărâm australian, crezând că voi fi bine din punct de vedere profesional şi chiar familial. Azi, totuşi, am doi copii – Tristan, de 11 an şi Traviata, de opt- pe care nu îi văd, pentru că stau cu mama lor, pe undeva, prin Queensland. Cât despre România, la câteva luni de la venirea mea aici, m-au apucat un dor şi-o melancolie cărora nici azi nu ştiu să le ţin piept ca lumea. Tânjesc după arta şi cultura europeană. Trebuia să fi rămas pe undeva prin Franţa, Italia, Spania...

L.T.) Arde-n fiecare din noi un foc lăuntric, ce ne determină să facem ceea ce facem şi nu altceva: să ne ridicăm, să ne smerim, să căpătăm recunoaştere sau să ne dezicem de ea, să lăsăm o urmă vie, nepieritoare, când ne-om stinge, să agonisim, să trăim bine sau/şi frumos, să primim şi să-mpărţim lumii dintr-ale noastre sau dintr-ale lui Dumnezeu, de-om fi norocoşi purtători de har dumnezeiesc. Ce foc lăuntric aveţi dvs.?

D.L.) Focul meu lăuntric vine de la dorinţa nemărginită de a crea şi a da expresie uman-inteligentă zbaterilor din interiorul meu. Şi dacă cineva se recunoaşte şi se identifică cu ele ... Doamne ajută!

continuare: spiritofromania.com