Tolstoi şi Dostoievski - viaţa spirituală
Eşecul titanului
Apreciat de unii ca
cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea (Virginia Woolf), iar de alţii,
ca un simbol viu al căutării după sensul vieţii (Enciclopedia Britanică, 1999),
istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare după absolut.
Născut într-o familie
nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătuşi binevoitoare se ocupă de creşterea lui.
Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viaţa salonardă. La 23 de ani, Tolstoi
intră în armată şi ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge şi căutând
altceva, la 28 de ani, Tolstoi îşi dă demisia din armată, ca să pornească să
colinde Europa. După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nici o copeică:
îşi prăpădise toţi banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viaţa,
Tolstoi se căsătoreşte cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent
prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război şi Pace
şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos. Viaţa merge înainte pînă cînd, la 56 de
ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt?
Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai
ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu. Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia.
Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult
din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.
În predica de pe
munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi
să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre
propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a
văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a
stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea
pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui
Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie,
lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.
Cu un sistem de
valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este
hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că
Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate
evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în
temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras
ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă
martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.
Odată, după ce a
citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat Tolstoi a decis să-şi
elibereze şerbii, să renunţe la drepturile de autor şi să-şi împartă imensele
bogăţii. A început să poarte haine ţărăneşti şi ciubote făcute de el. A început
să are câmpul. Soţia lui, Sonia, văzându-şi siguranţa financiară
vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii
câştigaţi din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost daţi
pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist,
persecutat de ţar.
Redăm mai jos un
extras din cunoscutul său roman Învierea, scris în jurul anului 1899 (în
traducerea Luciei Demetrius).
"Însuşi acel
Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător şi-l
lăudase cu tot felul de vorbe ciudate, acel Iisus a oprit tot ceea ce se făcea
aici; a oprit nu numai vorbăria aceasta fără rost şi vrăjitoria pângăritoare de
către preoţi-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar a oprit în chipul cel mai
hotărât ca oamenii să-i numească învăţători pe alţi oameni, a oprit rugăciunea
în biserici, a poruncit ca fiecare om să se roage în singurătate, a oprit chiar
bisericile, spunând că El a venit să le dărâme şi că trebuie să te închizi nu
în biserici, ci în duh şi în adevăr... Nimănui din cei care erau de faţă nu-i
trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici era cel mai mare blestem şi cea
mai mare batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate
acestea. Nu-i venea nimănui să creadă că crucea aurită cu medalioane smălţuite
în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute,
nu era altceva decât imaginea spânzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai
pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici în numele Lui. Nu-i venea nimănui
în minte că, chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănâncă trupul şi beau
sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, îi mănâncă în adevăr trupul
şi-i beau sângele, şi aceasta nu în bucăţele de pâine şi în vin, ci prin faptul
că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Christos,
dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai
crude, ascunzându-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus
El".
Filozofia lui de
non-violenţă izvorâtă din Predica de pe munte a inspirat puternic şi pe Gandhi,
şi pe Martin Luther King, cititorii lui Tolstoi.
Ca să fie desăvârşit,
Tolstoi a renunţat la vânătoare, la fumat şi băutură, a devenit vegetarian.
Avea reguli pentru dezvoltarea voinţei emoţionale; reguli pentru dezvoltarea
simţămintelor înalte şi reguli pentru reprimarea simţămintelor josnice. Niciodată
n-a renunţat la nici una dintre ele. Toată viaţa şi-a propagat crezul său care,
de-atunci şi pînă-n viitor, continuă să câştige nenumăraţi entuziaşti. Oamenii
îi admirau viaţa impecabilă de dinafară.
În ciuda eforturilor
sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesară împlinirii
desăvârşite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu şi-a putut tăgădui
conştiinţa care-l tortura. Străduinţele arzătoare ale lui Tolstoi spre
perfecţiune nu i-au adus niciodată pace şi bucurie sufletească. Toate schemele
sale de autoîmbunătăţire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său
continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real şi ideal l-a
măcinat cumplit.
Testul păzirii
învăţăturii lui Hristos se concretizează în conştiinţa eşecurilor noastre de a
atinge perfecţiunea, scria Tolstoi cu amar. Cât de mult ne-am apropiat de
perfecţiune nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor
noastre.
Philip Yancey îl
consideră pe Tolstoi drept primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre
sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător şi de credibil pe cât e
diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care
mi-a îndreptat privirea în sus!
Învierea
netrebnicului
Cu numai şapte ani
mai în vîrsta ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare
scriitor rus e consumat de experienţa spirituală. Pe cînd Tolstoi se lupta
ascetic pentru perfecţiune. În schimb mesajul lui Dostoievski comunica har şi iertare,
poate cu o forţă tolstoiană.
Fiul unui chirurg
pios şi caritabil, Feodor Dostoievski rămîne şi el dublu orfan în adolescenţă.
După promovarea academiei tehnice militare, ca proaspăt sublocotenent,
Dostoievski îşi dă demisia ca să trăiască din producţii literare, spre care se
simţea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul său "Oameni
sărmani", cel mai exigent critic rus în viaţă a exclamat: "Un nou
Gogol este printre noi!". La 26 de ani, indignat de robia iobagilor,
Dostoievski se alătură cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi
revoluţionari anti-ţarişti. După numai doi ani, Dostoievski este arestat şi
condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea
plutonului de execuţie, cu alţi 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat
mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la
zid îi aşteptau. Timp de jumătate de oră, condamnaţii, îngheţaţi fizic şi sufleteşte,
au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi primii trei au fost aliniaţi.
"Puştile sus", s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... şi,
înainte de a se rosti "Foc!", un ofiţer gonind pe cal aparu cu un
mesaj din partea ţarului: "Opriţi!" Arătînd multă îndurare a
înalţimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la munca
silnică... Experienţa aceasta de o intensitate inexprimabilă îl va marca pentru
tot restul vieţii. Câţiva din condamnaţi înnebunesc. Alţii se sting curând după
aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot
restul vieţii.
Pedeapsa înlocuitoare
sună astfel: patru ani de muncă silnică, urmaţi de alţi şase ani de armată
corecţională.
Când convoiul sosi în
Siberia, două femei din piaţă îi strecoară în buzunar un Nou Testament. Printre
paginile lui, Dostoievski găseşte 25 de ruble. Providenţa lui Dumnezeu mă
emoţionează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlaturată acum de
izbucnirea de lumină pe care o găseşte în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citeşte şi reciteşte Noul Testament, memorând o bună
bucată din el. Acolo în Siberia, Dostoievski se regăseşte în rolul fiului
risipitor: într-o ţară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar
amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo
trăieşte Dostoievski experienţa convertirii: se dezice de aroganţa
intelectualităţii ruse; renunţă la ideile sale politice şi se dedică din
străfundul inimii doar lui Cristos.
La capătul celor zece
ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viaţa petersburgheză cu o
credinţă de nezguduit: "Dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos Se află în
afara adevarului, atunci aş prefera să rămân cu Cristos decât cu
adevărul."
Curând după aceea, în
anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa.
Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă.
Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din
nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de
noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară
câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la
casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit
sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară
cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în
urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei
stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani
mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se
căsătoresc. Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine
financiara şi adăpostul unui cămin creştin.
Toate scrierile sale
ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate
culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste
care se jertfeşte. Cerul încărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria
mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi
aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării
căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare. Aimee, fiica lui, povesteşte: "Ne-a
chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii,
niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă
îndoiţi niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic
în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi
face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încrederea în
Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea,
şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de
întoarcerea fiului risipitor... "
Aceşti doi martori
străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să nu arate
direcţia. Nici unul nu e călăuza completă, fiecare indicând doar câte o
jumătate din împletitura legii cu harul. Luaţi în parte, fiecare trage spre
câte o extremă: fie spre Legalismul sever, fie spre un Har neputincios, care
mângîie, dar care nu trasnformă pe păcătos.
Cheia enigmei
Neaşteptat pentru
teologi, cheia enigmei ne-o procură experienţa spirituală a doi autori clasici
ruşi, Lev n. Tolstoi şi Feodor Dostoievski, o experienţă chinuită, ce
culminează cu recunoaşterea Evangheliei lui Iisus Hristos. Pentru mulţi
creştini buni, operele lor sunt mai puţin cunoscute. Dar, pentru Rusia
comunistă, ele au fost ca apa în pustie.
În anii 70, ani de
comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii
elitei intelectualităţii din URSS experimentează o trezire spirituală. Analoti
Kuzneţov pe atunci în exil în Anglia le-a explicat că abia puteai găsi un
scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme
ale creştinismului. Muggeridge se mira cum este posibil aşa ceva, când Biblia
fusese cu totul retrasă şi era de negăsit. Kuzneţov i-a explicat:
O dată cu Biblia,
comuniştii au uitat să suprime şi cărţile lui Tolstoi şi Dostoievski, cele mai
eficiente expuneri ale credinţei creştine pentru vremurile noastre.
Bibliografie:
1. Galileanul; autor
Lucian Cristescu; Casa de Editură Viaţă şi Sănătate; Bucureşti 2002
2. Romanul Înviere
3. Predici ale
Parintelui Cleopa la duminicile de peste an
4. Hristos Lumina
Lumii; autor Ellen G. White; Casa de Editură Viaţă şi Sănătate
5. Succes şi Putere; autori Robert Greene şi Joost
Elffers; editura Teora
sursa: altervista.org