Filosofie – Scrieri alese - Francesco Petrarca

(fragmente)

„Pitagora îi răspunse: Viaţa îmi apare ca o piaţă foarte aglomerată. Unii se iau la întrecere cu forţa şi cu iuţeala, şi nu pretin decât laurii victoriei, alţii se străduiesc să adune bani, vânzând şi cumpărând mărfuri, iar alţii nu se gândesc nici la una nici la alta: rămân pe loc doar pentru a vedea şi a se informa cum merg lucrurile, şi aceştia par mai dezinteresaţi şi mai liberali decât ceilalţi; tot astfel, această viaţă pe care o ducme noi, este ca o uriaşă piaţă: toţi oamenii se adună şi unii caută gloria iar alţii averea; foarte puţini, în schimb, dispreţuiesc şi una şi cealaltă şi privesc cu atenţie ceea ce se petrece acolo, căutând să-şi dea seama de tot şi să nu se intereseze de nimic. Pe aceştia nu-i pot numi înţelepţi, ci iubitori de înţelepciune, adică filosofi!.

„În sinea lui nu simte invidie pentru nimeni, nu urăşte pe nimeni:  mulţumit de soarta lui şi pregătit pentru orice surpriză, nu se teme de nimic. Se gândeşte că nu durata, ci felul vieţii lui are importanţă”.

„Cei doi oameni, aflaţi în condiţii deosebite, atât în ceea ce priveşte trupul cât şi sufletul, se duc la culcare. Cel dintâi este plin de griji, plin de mâncăruri şi de vin, plin de groază şi de invidie: rezistenţele l-au înfrânt, îngâmfarea l-a făcut trufaş, tristeţea l-a copleşit; este plin de mânie, statornic, deloc stăpân pe el, înconjurat până la sufocare de oameni servili, pândit de rivali, asurzit de strigăte, hărţuit de scrisori, solicitat de mesageri, bănuitori la toate veştile primite, speriat de false zvonuri, prostit de oracole, înşelat de minciuni, sleit de vaiete; nici măcar noaptea nu este scutit de necazuri: viaţa lui este o viaţă demonică.
Celălalt, în schimb, este plin de o bucurie curată, de speranţe sănătoase şi de o dragoste pioasă. Are conştiinţa împăcată”.

„Ei nu cunosc scopul propriei existenţe. Oamenii trăiesc în cea mai mare parte aşa, crezând, aproape, că nu s-au născut pentru un alt scop, decât acela de a fi sclavii mâncării şi ai pântecului”.

„Ea se bucură în pace şi linişte de prezent, aşteaptă cu seninătate viitorul, nu se frământă pentru ziua de mâine, nu amână pe a doua zi ceea ce se poate face astăzi. Şi nu degeaba, deoarece nu există un lucru mai necugetat decât să treci cu vederea prezentul, singurul care îţi aparţine şi este baza sigură pentru dorinţa şi speranţa în viitorul care aparţine altora, şi depinde de mii de întâmplări neaşteptate.

Cel ce se gândeşte numai la ziua de mâine nu va înceta deloc să fie neliniştit: nici o zi, afară de ultima, nu va fi lipsită de un mâine, şi toate, în afară de cea dintâi, au fost ziua de mâine a unei zile. De aici viaţa noastră poate suferi un rău, care cu greu poate fi depăşit de un altul: în speranţa de a trăi, să nu trăim de fapt niciodată, şi întocmai ca un câine care urmăreşte un iepure mai iute decât el, să muşcăm în gol fără a avea în gură ceea ce dorim. O zi de mâine abia venită, în următoarea clipă, încetează de mai fi mâine, sau aceeaşi zi s-a şi deplasat înainte, şi oricât ar fi de deosebită, una de alta, amândouă sunt zile de mâine. Pe aceea o urmărim, aceea ne este mereu aproape şi totuşi mereu înainte şi ne amăgeşte cu apropierea ei, şi îndată ce am ajuns-o, pe neaşteptate ne scapă din mâini: şi tot astfel mereu ne scapă, şi, fugind înaintea noastră, ne stârneşte să o urmărim”.

„Şi totuşi, ce bogăţie e mai mare decât aceea de a avea cât mai puţină nevoie de ea? Ce putere ar fi mai mare decât aceea de a nu fi supus nimănui? ... numai atunci te vei simţi eliberat, când, după ce ai învins patimile omeneşti, te vei supune în întregime puterii virtuţii. Din momentul acela, vei fi liber, neavând nevoie de nimic, nesupus nici unui om; vei fi în sfârşit rege, şi într-adevăr puternic şi absolut fericit”.

Augustin: Tu eşti revoltat pe soarta ta.

Francesco: Cum să nu urăsc această trufaşă, violentă, oarbă, chinuitoare, capricioasă soartă a vieţilor omeneşti?

Augustin: Nu ai vrea să te împaci cu tine însuţi? Poate că sărăcia te-a constrâns să suferi de foame, de ste sau de frig?

Francesco: Nu, soarta nu m-a lovit în asemenea măsură.

Augustin: Şi totuşi acestea sunt lucruri comune pentru mulţi.

Francesco: Nu sunt dintre cei care să-i vindeci cu exemplul mulţimii nefericiţilor din jur.

Augustin: Nici eu nu pretind că aceasta încântă, ci mângâie şi îndeamnă pe cel ce vede soarta altuia, să fie mulţumit cu a sa. Nu toţi pot ocupa primul loc; altfel cum ar putea exista primul, dacă nu ar fi şi un al doilea?...

Nici o condiţie umană nu este lipsită de suferinţă. Sfatul lui Seneca: „Când ai văzut câţi îţi stau înainte, gândeşte-te la câţi vin în urma ta, gândeşte-te la cei fără număr înaintea cărora te afli”.

„Dar între obiceiurile impertinente şi necinstite ale secolului meu, ce loc ocupă modestia? ( n.m.: în anul 1370). Toţi o numesc laşitate şi lenevie”.

Augustin: ... ai vrea să ai o viaţă lpsită de griji? Vezi ce doreşti? Vezi ce vrei? O, biet muritor! Cât despre durerea că nu ai trăit fără a depinde de altul, acesta nu este un efect al sărăcieie, ci al servituţii, şi, deşi recunoşti că aceasta este o mare nenorocire, totuşi, dacă priveşti în jur, vei zări puţini oameni care au trăit prin puterile lor, şi doar atât. Chiar cei care sunt socotiţi foarte fericiţi şi cărora le slujesc nenumăraţi semeni, arată, prin multiple nopţi nedormite şi trudă, că trăiesc şi ei prin alţii.

Francesco: ... nu mă voi mai plânge că sunt sclav şi sărac.

Augustin: Să te plângi mai curând că nu eşti înţelept; acesta este singurul mijloc, care ţi-ar fi putut procura libertate şi bogăţie”.

Dialoguri:

Bucuria şi speranţa: Şi totuţi nici o perioadă a vieţii nu este mai departe de sfârşit decât începutul.

Raţiunea: Aşa este. Dar aceasta ar fi o observaţie exactă, numai decaă toţi ar trăi o viaţă de aceeaşi durată.

Dialoguri – Mult dorita pace

Speranţa: Sper că sufletul meu cunoaşte pacea.

Raţiunea: De ce oare preferi să speri în pace?
Nu e mai bine să ţi-o dobândeşti singură? O vei avea, îndată ce vei începe să o doreşti cu un sentiment curat.

Speranţa: Sper că sufletul meu cunoaşte pacea.

Raţiunea: Speră în pace numai cel ce luptă să o dobândească. Şi cine oare în schimb, îţi aduce tulburarea în suflet, dacă nu tu însăţi şi numai tu? Este o cutezanţă să speri şi să pretinzi de la alţii ceea ce tu însăţi alungi din tine”.


Postări populare de pe acest blog

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi