Castellio contra Calvin - de Stefan Zweig (fragmente)


„A căuta adevărul și a-l spune  așa cum îl gândești nu poate fi niciodată o crimă. Nimeni nu trebuie silit să aibă o anumită convingere. Convingerea e liberă”.
(Sebastian Castellio, 1551)




"Eseul Castellio, 1936, a fost tradus și publicat în România în 1945, încă în plin război mondial. Eugen Relgis considera că momentul apariției în România a acestui eseu constituia mai mult decât descrierea unei perioade de despotism religios. El atrăgea atenția asupra pericolului uriaș al instalării totalitarismului, al îngrădirii libertății umena și a spiritului creator în favoarea unei discipline militare, instaurată asupra întregii societăți. Totul urma să fie aplatizat, interzis, personalitatea îngrădită în oricare din manifestările ei ce nu serveau ideologia de bloc, a partidului unic. Momentul era bine ales. România și Europa traversau o perioadă de întunecare a idealurilor umaniste, unitatea ei se sfărîma, așa cum avea să se sfărâme și unitatea României.

A trecut de atunci o jumătate de veac în care problemele omului și umanității s-au adâncit, în sensul că o parte a Europei a reușit să rămână liberă, în timp ce o alta a traversat experiența dramatică a depersonalizării. Umanitatea nu poate însă trece mai departe până nu asimilează toate experiențele posibile ale unei idei și nu trage concluyiile necesare. Așa s-a întâmplat în Europa de est în ultimele patru decenii și jumătate. Publicarea eseului Castellio devine cu atât mai necesară astăzi, la noi, cu cât similitudinea de situații se impune de la sine. După experiența totalitarismului, urmează aceea a dezorientării. Oameni din toate generațiile se confruntă cu dispariția unui orizont cu plafonul jos, dar un orizont cunoscut și verificabil în posibilitățile lui, deci stabil, fără a fi înlocuit de un orizont mai sigur. Inflația, șomajul, deschiderea oricăror posibilități de evoluție, pun aceste generații, private până acum de dreptul de a-și  forma personalitatea prin confruntare cu rigorile și strălucirea unei lumi deschise, în situația de a trebui să-și dea măsura, să se autodescopere și să acționeze. Cartea lui Zweig vorbește despre primejdia întoarcerii în trecut, dar și despre primejdia acceptării oricărui viitor. Dacă spiritul Renașterii italiene, acest spirit liber, pentru care omul e suprema valoare, trebuie să unească din nou Europa, acum, la sfârșitul mileniului II, atunci trebuie să lăsăm să vorbească această carte ce amintește deopotrivă, celor două jumătăți ale Europei, despre unitatea lor ideală. Leagănul spiritual al civilizației umane, continentul care și-a trimis mesagerii în lumile noi, descoperind și armonizând, vreme de cinci veacuri, culturi, religii, societăți profund diferite, este – acum mai mult ca oricând – dator să păstreze propria lui unitate și armonia unei lumi sfâșiată de contradicțiile acestui veac și acestui mileniu definitoriu pentru istoria căutărilor de sine ale umanității, căutări străbătute de speranța că veacul XXI va fi mai bun ca veacul XX, iar mileniul III mai bun ca mileniul II.


Pentru a sprijini această depersonalizare draconică, această jefuire vandalică a individului în favoarea colectivității, Calvin instituie un sistem special al disciplinei religioase. Un frâu mai aspru n-a fost pus umanității până în ziua de astăzi. Încă de la început, acest organizator genial și-a încercuit „turma”, obștea sa, într-o rețea de sârmă ghimpată plină cu opreliști – așa zisele ordonanțe – întemeind și un oficiu special pentru supravegherea terorii sale etice. E vorba de Consistoriu, a cărui menire se definește imprecise: „să supravegheze comunitatea pentru da Dumnezeu să fie venerat în chip pur.” Numai apparent însă acest inspectorat se mărginește la viața religioasă. În mentalitatea lui Calvin, bazată pe idealul statului totalitar, tot ceea ce e omenesc este privit unitary. Chiar viața strict privată cade sub incidența autorității instituite de Calvin. Se pune anume în vedere Consistoriului – așa zișilor Anciens-Bătrânii – să urmărească felul de viață al membrilor comunității. Nimic nu trebuie să scape vigilenței lor. Nu numai cuvintele rostite, ci și opiniile și părerile urmează să fie supravegheate. Bineînțeles, în ziua când la Geneva se constituie un asemenea control universal, nu mai există viață privată. Cu un salt, Calvin a depășit inchiziția catolică fiindcă ea își trimitea spionii și iscoadele numai în urma unui denunț. La Geneva însă, conform sugestiilor lui Calvin, fiecare e bănuit cu anticipație de păcat și fiecare trebuie să accepte controlul și supravegherea.

De la venirea lui Calvin toate casele au pereții de sticlă. În fiecare clipă, zi și noapte, poate ciocăni cineva la poartă și se poate recomanda ca membru al poliției religioase venit pentru „cercetare”, iar cetățeanul nu se poate împotrivit. Cel bogat, ca și cel sărac, cel supus, ca și cel de rand, trebuie, măcar o dată pe lună, să fie la discreția controlorilor de moravuri profesioniști. Ceasuri în șir – deoarece în ordonanțe stă scris: „Să ai răgaz să faci cercetarea” – bărbații respectabili, cu păr alb, trebuie să se lase examinați ca școlarii dacă știu pe dinafară rugăciunile și să motiveze de ce au lipsit de la cutare predică a lui Calvin. Dar vizita nu se încheie câtuși de puțin cu asemenea cetehizări și moralizări. „Ohrana” morală se amesteca în toate. Măsura rochiile femeilor să nu fie prea scute ori prea lungi, să nu aibă un volan de prisos ori să nu fie prea decoltate. Controla coafura dacă e prea artistic arangajată, număra inelele de pe degete și perechile de pantofi din dulap. De la camera de toaletă comisia trecea la bucătărie și verifica dacă nu se contravenise prin vreo ciorbă ori o bucățică de carne la măsura ce nu permitea decât un singur fel de mâncare, ori dacă nu cumva erau ascunse pe undeva cofeturi ori vreun borcan cu dulceață. Cucernicul polițist continua să cutreiere casa, băga mâna prin rafturile bibliotecii căutând vreo carte fără ștampila înaltei cenzuri a Consistoriului, cotrobăia prin sertare după vreo iconiță ori niște mătănii ascunse. Și servitorii erau iscodiți cu privire la stăpâni, iar copiii cu privire la părinți. Controlorul vieții private era cu ureachea ațintăt și spre stradă, dacă nu cumva vreun trecător cânta un cântec profane sau face muzică ori și mai rău, se dedă viciului diabolic al veseliei. La Geneva se orgganizează acum o prigoană permanentă contra oricărei forme de petrecere, chiar inoffensive, a cărei paillardise (bucurie liberă) și vai de cetățeanul care se lasă prins asupra faptului, adică band un gât de vin într-o zi de lucru, vizitând o tavernă ori bucurându-se de viață la un joc de zaruri sau de cărți. Această vânare a omului e zilnică și spionii moralei n-au răgaz nici duminica. Umblă din nou pe străzi și pe la uși spre a constata dacă nu cumva vreun leneș ori indolent a preferat să stea în pat în loc să-și înalțe moralul la predica domnului Calvin. Și la catedrală stau de pază supraveghetori spre a-i denunța pe cei ce întârzie ori vor să plece mai devreme. Păzitorii oficiali ai bunelor moravuri lucrează făr ăpreget pretutindeni. Seara controlează chioșcurile întunecoase de pe malul Ronului spre a surprinde vreo pereche păcătuind prin tandrețe. La hanuri desfac paturile și cuferele străinilor. Deschid orice scrisoare venită din Geneva ori plecată de acolo, vigilența Consistoriului depășind cu mult zidurile orașului. În trăsura de voiaj, în barcă, pe vapor, la târguri și în hanuri depărtate sunt cuibăriți spioni plătiți. Orice cuvânt rostit de vreun nemulțumit la Lyon sau Paris e raportat fără greș lui Calvin la Geneva. Dar ceea ce făcea și mai insuportabilă supravegherea - și altminteri greu de suportat – era faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociau curând nenumărați nechemați. Pentru că oriunde statul îți menține cetățenii sub teroare, înflorește buruiana dezgustătoare a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit, ba chiar de dorită să existe denunțători, chiar oameni de ispravă o apucă pe această cale din teamă, spre a îndepărta bănuiala că au greșit față de Domnul. Fiecare cetățean trage cu ochiul spre concetățeanul său. Zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea denunțătorilor.

La câțiva ani după instaurarea acestui regim, Consistoriul ar putea înceta orice fel de supraveghere, fiindcă toți cetățenii au devenit supraveghetori de bună voie. Zi și noapte curg valurile denunțurilor, punând în mișcare roata de moară a inchiziției religioase.

Dar cum să te simți în siguranță sub o asemenea teroare, cum să te simți nevinovat de abateri de la poruncile sfinte când Calvin te oprește de la tot ce face viața frumoasă și vrednică de a fi trăită? Sunt oprite reprezentațiile de teatru, spectacolele de orice fel, petrecerile populare, festivitățile, dansul și jocul sub orice formă. Chiar un sport inofensiv ca patinajul stârnește necazul înveninat al reformatorului. Orice altă îmbrăcăminte, în afară de cea mai sobră, este interzisă. Croitorilor le e interzis să inițieze mode noi fără acordul Consiliului. Fetelor sub cincisprezece ani le e interzis să poarte rochii de mătase iar de la cincispreze ani în sus rochii de catifea. Sunt interzise veșmintele brodate cu fir, nasturii și agrafele de aur, fierturile și orice altă podoabă de metal scump. Bărbații n-au voie să poarte părul lung, femeile să și-l onduleze ori să-l piepetene în sus. Sunt interzise jabourile de dantelă, mănușile, volanele încrețite și încălțămintea cu tăieturi și înflorituri. E interzis să folosești lectica și orice fel de trăsură. Sunt interzise serbările în familie cu mai mult de douăzeci de personae. E interzis să servești la oaspeți, de logodnă sau botez, mai multe feluri decât prevede ordonanța respectivă, interzise bomboanele, prăjiturile, dulcețurile. Interzis să bei alt vin decât vinul negru elvețian, interzis să bei în sănătatea cuiva, interzis consumul vânatului, păsărilor, plăcintelor. E interzis ca soții să-și facă daruri unul altuia la nuntă ori la șase luni după căsătorie. Sunt, evident, interzise orice raporturi în afara căsniciei. Nici pentru logodnici nu există derogare. Localnicii n-au voie să intre la birturile din oraș. Birtașul nu poate servi mâncare și băutură unui străin înainte ca acesta să se fi închinat. Birtașul trebuie să-și spioneze oaspeții, să fie atent la orice vorbă sau atitudine suspectă. E interzis să tipărești o carte fără autorizație,ori să scrii în străinătate. Arta, sub toate formele ei, e sever supravegheată. Sunt interzise sculpturile și icoanele, interzisă muzica. Chiar la cântarea evlavioasă a Psalmilor ordonanțele presupun „atenție” ca nu cumva să fii cucerti de melodie, ci să fii atent numai la spiritual și tâlcul cuvintelor, fiindcă „Domnul trebuie slăvit numai în cuvântul viu”. Nu e permisă nici libera alegere a numelui de botez al copiilor de către părinți. În schimb sunt impuse nume biblice, precum Isaac sau Adam. E interzis să spui Tatăl nostrum în latină, să serbezi Paștele sau Crăciunul. E deci interzis să întrerupe cu o nuanță festivă cenușiul searbăd al existenței și, evident, interzisă orice licărire de libertate spirituală manifestată în cuvântul rostit ori scris. E interzisă – crima crimelor! – orice critică adusă dictaturii lui Calvin. Cetățenii sunt atenționați în mod expres, în sunete de tobă, pe stradă „să nu vorbească despre chestiuni publice decât în prezența Consiliului”.


Interzis, interzis, interzis – un ritm terifiant. Te întrebi nedumerit și speriat: oare ce le mai e îngăduit cetățenilor după atâtea interdicții? Nu prea multe. Au voie să trăiască și să moară, să muncească, să meargă la biserică și să asculte de ea.Mai exact, ultima îngăduință e poruncită prin lege, sub amenințarea pedepsei. Vai de cetățeanul ce neglijează predicile diocezei sale, două duminica, trei în cursul săptămânii, plus ora de înălțare sufletească pentru copii! Nici măcar de ziua Domnului nu se renunță la jugul datoriei, la inexorabilul mers în cerc al datoriei, mereu datoriei. După slujba aspră pentru pâinea cea de toate zilele urmează slujba pentru slăvirea lui Dumnezeu. Săptămâna e pentru muncă, duminica pentru Dumnezeu. Astfel și numai astfel poate fi nimicit Satana în om. Dar cu asta e distrusă și orice libertate sau bucurie de viață.

* * * *

Te întrebi uimit cum a putut suporta un oraș republican, care a trăit vreme de decenii într-o libertate helvetică, o astfel de dictatură gen Savonarola, cum a suportat un popor meridional, născut să fie voios, o astfel de sugrumare a bucuriei de viață? cum a fost posibil ca un singur ascet intellectual să siluiască ritmul vital a mi și mii de inși? Taina lui Calvin era explicabilă prin metodologia tuturor dictaturilor: teroarea. Să nun e înșelăm: violența, socotind slăbiciune orice omenie, este o forță uriașă. O teroare sistematică și despotică aplicată la nivel de stat paralizează voința indivizilor și subminează orice comunicare. Se infiltrează în suflet ca o boală ce roade organismul - și aceasta e miezul problemei – lașitatea generală îi devine sprijin și complice. Fiecare simțindu-se bănuit, bănuiește la rândul său pe cei din jur și, de teamă, oamenii devansează chiar poruncile și interdicțiile tiranului lor. Întotdeauna un regim bazat pe teroare săvârșește minuni pentru impunerea autorității statului. Când a fost în joc autoritatea lui, Calvin n/a șovăit să înfăptuiască astfel de minuni. Nu există probabil vreun despot intellectual care să-l fi întrecut în neînduplecarea și să nu-I găsitm astăzi nici o scuză pentru faptul că această neînduplecare era rezultatul ideologiei sale.


Prețul pe care-l plătește orașul pentru introducerea „ordinei” și „disciplinei” e cumplit. Geneva n-a cunoscut niciodată atâtea sentințe sângeroase, atâtea sancțiuni, schingiuiri și exilări, ca în epoca când acolo s-a impus Calvin, „trimisul” lui Dumnezeu. Cu drept cuvând Balzac a definit teroarea religioasă a lui Calvin ca fiind mai cumplită decât toate crimele Revoluției franceze.  (…) Adevărata operă de istovire, de zdrobire lentă a acestui sentiment, o făceau șicanele sistematice, intimidările și presiunile zilnice. (…) E destul să răsfoim procesele verbale ale Consiliului spre a înțelege rafinamentul metodei de intimidare. Un cetățean a zâmbit în timpul unei ceremonii de botez: trei zile închisoare. Altul, oboist de căldura din toiul verii, a ațipit la predică: închisoare. Niște muncitori au mâncat plăcinte la micul dejun: trei zile de carceră, iar hrana, apă și pâine. Doi cetățeni au jucat popice: închisoare. Alți doi au jucat zaruri pentru o litră de vin: închisoare. Un lăutar orba a cântat la scripcă și cei din jur au dansat: e exilat din oraș. Altul a lăudat traducerea Bibliei  de către Castellio – e surghiunit. câțiva țărani, după obiceiul pământului, au discutat afaceri ieșind de la biserică  - închisoare. Un bărbat a jucat cărți cu un altul. Sunt puși la stâlpul infamiei cu cărțile legate de gât. Altul a cântat pe stradă: e expulzat din oraș. Doi barcagii s-au luat la harță, dar fără a săvârși vreun omor. Sunt executați. Unui tipograf beat, care-l insultă pe Calvin, i se găurește limba cu un cui înroșit în foc, apoi e gonit din oraș. Jacques Gruet este executat pentru că a spus despre Calvin că e fățarnic. Orice greșeală, cât de mică, a oricui, e înregistrată cu grijă în actele Consiliului, astfel încât viața privată a fiecărui cetățean să se oglindească permanent în ele. Poliția de moravuri a lui Calvin cunoaște tot atât de puțin odihna sau uitarea, cât și Calvin însuși.

Era evident că o asemenea teroare, veșnic vigilentă, avea să frângă până la urmă demnitatea și forța lăuntrică a indivizilor, ca și a masei. Dacă într-un stat fiecare cetăâean așteaptă mereu să fie anchetat, cercetat, condamnat, dacă se știe permanent supravegheat, dacă la orice oră din zi sau din noapte poate fi silit să deschidă ușa unei percheziții, nervii îi cedează treptat. Se naște o spaimă colectivă, căreia îi sucombă până și cei mai curajoși. Orice strădanie de păstrare a personalității sfârșește prin a fi paralizată în această luptă inegală. Din cauza acestui crunt sistem de disciplinare, Geneva a devenit curând așa cum o voia Calvin: sfioasă, searbădă, supus Domnului, adică, de fapt, unei singure voințe: aceea lui Calvin.

Geneva s-a schimbat după câțiva ani de asemenea regim. Un zăbranic cenușiu acoperea orașul odinioară liber și vessel. Hainele pestrițe au dispărut, culori s-au stins. A amuțit dangătul clopotelor, pe stradă nu mai răsună cântece voioase. fiece casă rpmâne despuiată de podoabe, asemeni unei biserici calviniste. Birturile se golesc, viorile nu mai cântă pentru joc, nu se mai joacă popice, nici zaruri. Sălile de dans rămân pustii, aleile întunecoase prielnice îndrăgostiților rămân pustii. Doar la biserică se mai adună lumea într-o alăturare gravă și tăcută. Acum orașul e sever și posomorât. Arată la fel ca și Calvin, iar cetățenii, de teamă, îl imită în atitudinea lui țeapănă și în seriozitatea lui neîndurătoare. Ei nu mai pășesc nestânjeniți, privirea lor nu mai îndrăznește să arate căldură de teamă ca această cordialitate să nu fie luată drept senzualitate. Se dezvață să fie degajați, nestingheriți de teama severului Calvin. Până și în cerc intim genevezii s-au deprins cu șoapta, fiindcă slugile pot pândi după ușă. Frica vede pretutindeni spioni. Lozinca generală devine: să treci neobservat. Să nu fii luat în seamă. Genevezii preferă să stea în casă. Zidul și zăvorul te pot ocroti până la un punct. Dar se retrag pălind de la fereastră dacă văd trecând pe vreunul dintre membrii Consistoriului. Dacă trebuie să iasă în oraș, ei se furizează tiptil de-a lungul zidurilor, în mantiile de culoare închisă, cu privirea în pământ, de parcă s-ar duce la predică sau la înmormântare. Până și copiii, crescuți în această nouă disciplină severă și intimidați energic în orele de „înălțare sufletească”, nu mai sunt veseli și gălăgioși. Și ei umblă îndoiți din șale, ca de teama unei lovituri invizibile. Cresc sfioși, ca niște flori gata ofilite, ce nu-și pot deschide corolele în bătaia soarelui, ci numai la umbra zidurilor. Ritmul orașului bate trist și rece, bine reglat, niciodată interrupt de vreo sărbătoare, mereu monoton, ordonat, sigur. Străinul venit pentru prima oarăla Geneva crede că orașul e în doliu, atât de posomorâți sunt oamenii, atât de tăcute și lipsite de voioșie străzile, atât de anostă și apăsătoare atmosfera spirituală. Ce-I drept, discipline a remarcabilă. Dar această sobrietate severă, această măsură strictăîn toate sunt cumpărate cu prețul pierderii forțelor vitale ce se nasc din sentiment și exaltare. Și chiar dacă orașul numără printer cetăâenii săi o sumedenie de oameni evlavioși, de teologi și savanți plini de gravitate, nu este mai puțin adevărat că, vreme de două secole după moartea lui Calvin, Geneva n-a dat nici un pictor, nici un musician, nici un artist de faimă mondială. Ceea ce depășea norma zilei fusese sacrificat mentalității de turmă, libertatea creatoare servilismului docil. Când, în cele din urmă, s-a născut un artist în acel oraș, el a exprimat în primul rand revolta pentru siluirea personalității. Este vorba despre cel mai independent cetățean al Genevei, Jean Jacques Rousseau, antipodul spiritual al lui Calvin.

(…)
Ți se taie respirația când îți imaginezi o Europă a veacului al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea fără operă, fără teatru, fără dans, fără arhitectura ei bogată, fără festivalurile sale. Doar biserici nude și predici grave spre înălțarea morală, doar disciplină și smerenie și frică de Dumnezeu!

(…) Din fericire, Europa s-a supus tot atât „disciplinei” riguroase cât Grecia antică disciplinei spartane. Încă o dată instinctual de viață, care cere veșnică înnoire, și-a pus amprenta irezistibilă asupra tuturor încercărilor de a încazarma lumea într-un sistem. Numai într-o mică parte a Europei disciplina calvinistă a înaintat cu success.

(…) Astfel, ideea de libertate politică a luat ființă printr-o transformare ciudată a sistemului Calvinist care s-a străduit, în chip atât de sever, să restrângă drepturile individului: Olanda și Anglia lui Cromwell și Statele Unite, primele lui câmpuri de acțiune, acceptă cu precădere ideile statului liberal, democratic. Din spirit puritan a fost creat unul din cele mai inseminate documente ale epocii contemporane: Declarația de independență a Statelor Unite, care, la rândul ei, a influențat în mod hotărâtor Declarația pentru drepturile omului a Franței. Cea mai surprinzătoare metamorfoză din toate este aceea că tocmai țările ce păreau temeinic pătrunse de puritanismul Reformei au devenit primele aziluri europene bazate pe toleranță."

Postări populare de pe acest blog

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

Despre Dumnezeu şi om - Lev Tolstoi