Postări

Se afișează postări cu eticheta reportaje

La Agapia

Amintiri dintr-o călătorie de Calistrat Hogas La Agapia Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arşiţi" nu este altceva decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii uriaşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi fierbinţi, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele şi deşerturile lor...

Europa vazuta prin ochii unor adolescente

Europa văzută prin ochii unor adolescente “Tut fetele est frumoaaaseee!” Ioana Cozmina Dragusanul Eram 15 liceence, 15 adolescente buclucaş de inteligente, supravegheate îndeaproape de trei profesoare. Mergeam spre Europa. Visam la Europa ca la un viitor mai bun. La vama cu Ungaria, “şogorii” au vrut să verifice bagajele, dar, văzând cât de înghesuite stăm, nu s-au mai îndurat, aşa că, după ce ne-au “vămuit” cu priviri pofticioase, ne-au dat cale liberă, oftând păgubos: “Tut fetele est frumoaaaseee!...”.Nu ştiu de ce, poate că doar din cauza vârstei, admirativa admiraţie nu ne-a mirat. Cum am intrat în Ungaria, nu am observat nici o diferenţă faţă de România. Abia după ce am mai înaintat, am descoperit o ţară mai curată, cu case foarte îngrijite, vopsite în diferite culori, una mai vie şi mai optimistă decât cealaltă, asemeni celor din Bistriţa. Dar parcă tot casele din Bistriţa sunt mai mari, mai cochete şi mai contemporane cu visurile noastre adolescentine. Ungurii, observăm îndată, ...

Dor de reportaj

Reportajul. A trecut ceva timp de când aştept să reapară acest gen publicistic, care să ne bucure sufletele şi să ne scoată din peisajul atât de gri al vieţii noastre cotidiene. Nimeni sau aproape nimeni din presa românească nu mai practică genul? Suntem nevoiţi să citim numai ştirea-bombă, ancheta-trăsnet şi comentariul-cârcotaş vehiculate ca principale genuri publicistice ? Îmi lipseşte tot mai mult acest gen publicistic - reportajul - în care textul bine temperat, frământat în tihnă, îmbină în aşa fel cuvintele încât în sufletele noastre prinse de vârtejul metaforelor, comparaţiilor şi epitetelor, răsădeşte vraja . Sper ca într-un timp scurt să reînvie genul reportericesc deşi acesta cere ziaristului pe lângă timp, bucurie, sensibilitate şi poezie. Ţara de piatră de Geo Bogza Răzvrătiţii Pe valea Arieşului în sus, în comuna Vidra, e încă întreagă casa în care s-a născut Avram Iancu. Mică, pierdută sub acoperişul enorm care o domină şi o striveşte. Ferestrele acestei case, în care a ...