Dostoievski - critica
Octavian Dărmănescu
Cine este Aleoşa Karamazov
Cu toate că noi nu, Dumnezeu îi iubeşte pe ruşi. Iar cine nu i-a înţeles pe ruşi o poate face în „Fraţii Karamazov”. Dostoievski a pictat aici cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox, cu toate că, utopic, viziunea lui a sfârşit într-una de posibil paradis terestru.
Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura lui Aleoşa Karamazov. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Aleoşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea.
Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Aleoşa tot un copil rămase. „Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritate naturală în acest personaj” (Nichifor Crainic, „Dostoievski şi creştinismul rus”, Ed. Anastasia, 1998, p. 263). Chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul lui, avea să-i spună: „Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi!”.
Aleoşa este omul lui Dumnezeu, discret până la autoanulare. Toţi îl iubesc şi ţin la el – bătrânul tată îi spunea adesea: „Pe tine te iubesc şi fără coniac”. În el autorul a turnat virtuţi pierdute: seriozitate, lipsă de orgoliu şi de răzbunare, curajul cel bun. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte care se numeşte karamazovism, Aleoşa, unul de-al lor, aplanează tensiunile şi aduce pacea. El este forţa binelui pe pământ. Necultivând antipatiile şi ripostele, reuşeşte să-i aducă la stareţul Zosima pe tatăl lui şi pe fratele Dmitri, pentru a-i împăca. Politeţea lui nativă rămâne chiar şi în disputele intelectuale pierdute în faţa fratelui Ivan, liber-cugetător de o inteligenţă demonică.
Pe Aleoşa îl întâlneşti în mai toate scenele romanului, fiind emisarul de pace al lui Dostoievski în infernul familiei Karamazov. „Sunt sigur că cititorii mei, la sfârşitul acestui roman, vor găsi că Aleoşa Karamazov nu e eroul principal. Şi, totuşi, eu stărui să le atrag atenţia că Aleoşa este eroul principal al romanului meu” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254).
S-ar cuveni o paralelă între prinţul Mâşkin (Idiotul) şi Aleoşa. Într-adevăr, acest binom este binomul pozitiv prin excelenţă al întregului univers dostoievskian, numai că fiecare între coperţile lui. De douăzeci de ani, cu ochii cenuşii şi părul castaniu, Aleoşa Karamazov este Făt-Frumosul rusesc şi modelul mesianic în subsidiar, „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat, prin vraja artei, poporul rus din viitor, transformat total prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine” (Nichifor Crainic, op. cit, p. 255).
Respirând natural iubirea faţă de aproapele, Aleoşa reuşeşte în final de roman să se pună în lanţurile fratelui Dmitri, acuzat pe nedrept de moartea bătrânului. Judecat la rându-i, Aleoşa este găsit nevinovat şi este lăsat liber. Se pune întrebarea: Este Aleoşa Karamazov un personaj credibil? A creat Dostoievski un om real sau unul ideal? Este cu putinţă existenţa unui homo christianus? S-a spus că Aleoşa este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. La aceste critici autorul – pentru care aşteptarea nu era o profesiune, ci un crez – a răspuns spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254). Subscriem, din moment ce Sfinţii Părinţi învaţă că realismul nu-l găseşti la omul obişnuit, ci la sfânt. Aleoşa Karamazov nu este deloc o redută a ridicolului, ci este realismul creştin pe două picioare. Poate fi posibil Aleoşa Karamazov? Poate, din punct de vedere creştin. Şi, după cum ştim, posibilul este una dintre provinciile adevărului.
Legenda Marelui Inchizitor
K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.
Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.
De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.
Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.
Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.
Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.
Pe prispă cu stareţul Zosima
La Dostoievski convertirile sunt spontane, năvălesc peste cititor şi-l copleşesc. Ofiţerul Zinovie se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie, când deschide fereastra şi dă peste verdele orbitor din grădină, un adevărat regal al fotosintezei. Cu toată bucuria de-afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare. Noaptea trecută îşi bătuse ordonanţa până obosise, fără niciun motiv. Omul stătuse drept, ca la apel, şi încasase, fără să pareze, toate loviturile maşinii de pumni.
În albul uniformei ţariste, Zinovie intră la căprarul său şi îi cere cu lacrimi iertare, îngenunchind, ca la vechii ruşi. Apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov (alias stareţul Ambrozie de la Optina, 1812-1891, cu toate rezervele lui K. N. Leontiev). În roman personajul intră doar pentru două zile, ultimele ale vieţii sale.
Zinovie ajunsese Zosima, cel mai respectat şi căutat stareţ al regiunii, în pofida reticenţei ruşilor vizavi de instituţia stăreţiei – aceasta până în secolul nouăsprezece. Dostoievski creează, pe lângă Aleoşa Karamazov, un al doilea soare în cartea sa, dorind să pună în Zosima tot ce nu era un călugăr rus acum două secole.
Zosima, stareţ peste două sute de călugări ai mănăstirii de lângă orăşelul Scotoprigonievsk, este un monah optimist, deloc bigot, un om luminos care proclamă iubirea ca imperativ categoric. El consideră că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa (…) e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Deci raiul este posibil aici, pe pământ. Cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.
Autorul toarnă în Zosima toată teologia lui Isaac Sirul, teologia lui Dumnezeu-miluieşte: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. Chinul iadului veşnic nu va fi fizic, ci, mai rău, spiritual, când cei care au dispreţuit iubirea lui Dumnezeu nu vor avea parte de ea.
Stareţul dorea cu tot dinadinsul expansiunea iubirii printre oameni. O cucoană îl întrebase cum să creadă. Răspunsul? „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. De aici şi acel uluitor exerciţiu de gimnastică a smereniei, când Zosima se scoală de pe patul de moarte şi bate o metanie în faţa lui Ivan Karamazov pentru a-l ierta pe tatăl său, Feodor.
Dostoievski îşi dezumfla magistral eroii, pentru a-i face mai credibili. Nici Zosima n-a scăpat de acul autorului, care a hotărât să-i accelereze putrezirea. Toată mănăstirea se umpluse de mirosul greu al răposatului stareţ, motiv de smintire pentru Aleoşa, adevărat ucenic în haine civile şi personajul prim al romanului. Cum putea oare trupul unui sfânt să se strice atât de repede? Blestemul lui Dumnezeu sau mortul „se cam pripise”? Mănăstirea se împărţi în două tabere. Cârtitorii erau conduşi de pustnicul Ferapont, duşmanul vădit al stareţului, care-şi părăsi bârlogul pentru a-l căina pe mort. Da, stareţul „nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă cuconetul din oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?”. Mai mult, „nu credea în draci” şi „mai totdeauna era vesel când venea lumea să-l vadă”, apropiindu-se „cu tot sufletul tocmai de cei mai păcătoşi dintre oaspeţii săi”.
La final, un stop-cadru în tinereţea lui Zosima. Pe când peregrina prin Rusia pentru a strânge bani pentru mănăstire, călugărul Zosima îşi întâlneşte fosta ordonanţă într-un târg obscur. Se îmbrăţişează şi plâng. Omul era la casa lui şi avea doi copii. „De ce lăcrimezi, omule, l-am dojenit, să ştii că pururi am să te port în gândul meu; cuvine-se mai curând să te bucuri cu mine, dragul meu, căci luminoasă şi fericită este calea pe care am purces. (…) Căci tot ce a fost după aceea de la tine mi se trage”.
Hristos şi „Idiotul” lui Dostoievski
Homo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mâşkin (lumea îl socotea idiot), ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Evident, din moment ce Lenin îl socotea pe Dostoievski un „arhidetestabil”. Nu şi Europa, acel „cimitir al gloriilor omeneşti”, care-l descoperă pe enigmaticul scriitor rus de-abia în perioada interbelică. Şi-l adoptă definitiv.
De Crăciunul lui 1867 F.M. Dostoievski aruncă pe foc toate schiţele Idiotului în care prinţul Mâşkin era la început un munte de orgoliu. Îl smereşte într-atât încât „cine nu-l cunoaşte râde de el; cine îl cunoaşte începe să-l ştie de frică”. Vrea să facă din acest prinţ epileptic eroul eroilor pozitivi, vrea să-l readucă pe pământ pe Însuşi Prinţul Hristos, Omul Pâine. Fără trecut şi fără viitor, prinţul aterizează într-un Petersburg de secol nouăsprezece, venit dintr-un sanatoriu elveţian. Are douăzeci şi şase de ani, se comportă stângace la tot pasul şi chiar este pălmuit. Până când primeşte o moştenire faţă de care va rămâne indiferent. Cu o copilărie congelată în Alpi, timpul lui Mâşkin se dezgheaţă pe malurile Nevei, unde se îndrăgosteşte când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia. De amândouă numai din milă. După ce o cere în căsătorie pe prima, aceasta fuge la Rogojin, care o ucide. Prinţul Mâşkin, în final de roman, cade iar în crunta lui boală.
Acesta este epicul telegrafiat al Idiotului. Idiotul nu este un idiot, vezi şi proba de exemplară caligrafie din biroul generalului Epancin. El este prototipul omului solar care descinde într-o lume grobiană. Are o inteligenţă primară, instinctuală, nu una secundară, de om comun. Chiar Lizaveta exclamă: „A mai existat undeva un astfel de om?”. Valeriu Cristea, criticul care l-a înţeles profund pe Dostoievski, vedea în prinţul Mâşkin „un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă”. Lui Ippolit, puştiul genial care nu înţelegea defel idealismul creştin, prinţul îi replică fără niciun dram de satiră: „Treceţi prin faţa noastră şi iertaţi-ne fericirea”. Credea în Hristos cum numai un rus o poate face, cu faţa spre natură – exclamase odată: „Frumuseţea va salva lumea!”. Iar Domnul îi compensa crizele de nebunie cu acele unice clipe de percepţie pură a realităţii. Momentul premergător epilepsiei este „un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. (…) În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr frumuseţe şi rugă, că ar fi chiar o sinteză sublimă a vieţii, nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială”.
Departe de ideea abstractizării lui Mâşkin. Dostoievski s-a ferit de aceasta cel mai mult. Mâşkin nu este, cum zicea Paul Evdokimov, „o fiinţă venită de pe o altă planetă”, ci este om, cu toate cele omeneşti. Mâşkin are şi el cusururi, iar cel mai mare este că nu iubeşte lumea din dragoste, ci din milă. De aici şi apologia compasiunii, care este „principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”. De aici şi constatarea Adelaidei că „prinţul nu că se sufoca, ci se îneca de prea plinul inimii sale generoase”.
Să fie oare cheia înţelegerii lui Mâşkin constatarea că „dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”? Pot oare să se vitregească virtuţile între ele? Totuşi, în casa Epancinilor, prinţul va da o mărturie uluitoare: „E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva să tracă pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? (…) Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creşte, priviţi ochii care vă admiră şi vă iubesc…
Idiotul lui Dostoievski este antitetic celui al lui Goncearov, meschinul Oblomov. Detectivii literari au descoperit cum chipul definitiv al Idiotului a fost statornicit după cel al ţarului Ivan al VI-lea, ţinut de mic într-o fortăreaţă de către Ecaterina a II-a. Captivul nu văzuse oamenii şi nici lumina soarelui, dar era de o bunătate genuină. La douăzeci de ani el este învăţat de toate, inclusiv credinţa în Dumnezeu, în Care credea, dar pe Care nu ştia că-L cheamă Hristos. Manipulat de cei interesaţi într-un eventual puci, ţarul moare asasinat de ţarină.
Dostoievski a vrut să scrie o a cincea evanghelie. Să fi fost Idiotul repetiţia generală pentru evanghelia după Dostoievski? Mâşkin rămâne „un memento al lui Crist”, „un inestimabil unicat în monotona serie umană” (Valeriu Cristea, op. cit., p. 292).
(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)
Cine este Aleoşa Karamazov
Cu toate că noi nu, Dumnezeu îi iubeşte pe ruşi. Iar cine nu i-a înţeles pe ruşi o poate face în „Fraţii Karamazov”. Dostoievski a pictat aici cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox, cu toate că, utopic, viziunea lui a sfârşit într-una de posibil paradis terestru.
Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura lui Aleoşa Karamazov. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Aleoşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea.
Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Aleoşa tot un copil rămase. „Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritate naturală în acest personaj” (Nichifor Crainic, „Dostoievski şi creştinismul rus”, Ed. Anastasia, 1998, p. 263). Chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul lui, avea să-i spună: „Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi!”.
Aleoşa este omul lui Dumnezeu, discret până la autoanulare. Toţi îl iubesc şi ţin la el – bătrânul tată îi spunea adesea: „Pe tine te iubesc şi fără coniac”. În el autorul a turnat virtuţi pierdute: seriozitate, lipsă de orgoliu şi de răzbunare, curajul cel bun. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte care se numeşte karamazovism, Aleoşa, unul de-al lor, aplanează tensiunile şi aduce pacea. El este forţa binelui pe pământ. Necultivând antipatiile şi ripostele, reuşeşte să-i aducă la stareţul Zosima pe tatăl lui şi pe fratele Dmitri, pentru a-i împăca. Politeţea lui nativă rămâne chiar şi în disputele intelectuale pierdute în faţa fratelui Ivan, liber-cugetător de o inteligenţă demonică.
Pe Aleoşa îl întâlneşti în mai toate scenele romanului, fiind emisarul de pace al lui Dostoievski în infernul familiei Karamazov. „Sunt sigur că cititorii mei, la sfârşitul acestui roman, vor găsi că Aleoşa Karamazov nu e eroul principal. Şi, totuşi, eu stărui să le atrag atenţia că Aleoşa este eroul principal al romanului meu” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254).
S-ar cuveni o paralelă între prinţul Mâşkin (Idiotul) şi Aleoşa. Într-adevăr, acest binom este binomul pozitiv prin excelenţă al întregului univers dostoievskian, numai că fiecare între coperţile lui. De douăzeci de ani, cu ochii cenuşii şi părul castaniu, Aleoşa Karamazov este Făt-Frumosul rusesc şi modelul mesianic în subsidiar, „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat, prin vraja artei, poporul rus din viitor, transformat total prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine” (Nichifor Crainic, op. cit, p. 255).
Respirând natural iubirea faţă de aproapele, Aleoşa reuşeşte în final de roman să se pună în lanţurile fratelui Dmitri, acuzat pe nedrept de moartea bătrânului. Judecat la rându-i, Aleoşa este găsit nevinovat şi este lăsat liber. Se pune întrebarea: Este Aleoşa Karamazov un personaj credibil? A creat Dostoievski un om real sau unul ideal? Este cu putinţă existenţa unui homo christianus? S-a spus că Aleoşa este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. La aceste critici autorul – pentru care aşteptarea nu era o profesiune, ci un crez – a răspuns spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254). Subscriem, din moment ce Sfinţii Părinţi învaţă că realismul nu-l găseşti la omul obişnuit, ci la sfânt. Aleoşa Karamazov nu este deloc o redută a ridicolului, ci este realismul creştin pe două picioare. Poate fi posibil Aleoşa Karamazov? Poate, din punct de vedere creştin. Şi, după cum ştim, posibilul este una dintre provinciile adevărului.
Legenda Marelui Inchizitor
K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.
Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.
De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.
Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.
Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.
Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.
Pe prispă cu stareţul Zosima
La Dostoievski convertirile sunt spontane, năvălesc peste cititor şi-l copleşesc. Ofiţerul Zinovie se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie, când deschide fereastra şi dă peste verdele orbitor din grădină, un adevărat regal al fotosintezei. Cu toată bucuria de-afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare. Noaptea trecută îşi bătuse ordonanţa până obosise, fără niciun motiv. Omul stătuse drept, ca la apel, şi încasase, fără să pareze, toate loviturile maşinii de pumni.
În albul uniformei ţariste, Zinovie intră la căprarul său şi îi cere cu lacrimi iertare, îngenunchind, ca la vechii ruşi. Apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov (alias stareţul Ambrozie de la Optina, 1812-1891, cu toate rezervele lui K. N. Leontiev). În roman personajul intră doar pentru două zile, ultimele ale vieţii sale.
Zinovie ajunsese Zosima, cel mai respectat şi căutat stareţ al regiunii, în pofida reticenţei ruşilor vizavi de instituţia stăreţiei – aceasta până în secolul nouăsprezece. Dostoievski creează, pe lângă Aleoşa Karamazov, un al doilea soare în cartea sa, dorind să pună în Zosima tot ce nu era un călugăr rus acum două secole.
Zosima, stareţ peste două sute de călugări ai mănăstirii de lângă orăşelul Scotoprigonievsk, este un monah optimist, deloc bigot, un om luminos care proclamă iubirea ca imperativ categoric. El consideră că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa (…) e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Deci raiul este posibil aici, pe pământ. Cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.
Autorul toarnă în Zosima toată teologia lui Isaac Sirul, teologia lui Dumnezeu-miluieşte: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. Chinul iadului veşnic nu va fi fizic, ci, mai rău, spiritual, când cei care au dispreţuit iubirea lui Dumnezeu nu vor avea parte de ea.
Stareţul dorea cu tot dinadinsul expansiunea iubirii printre oameni. O cucoană îl întrebase cum să creadă. Răspunsul? „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. De aici şi acel uluitor exerciţiu de gimnastică a smereniei, când Zosima se scoală de pe patul de moarte şi bate o metanie în faţa lui Ivan Karamazov pentru a-l ierta pe tatăl său, Feodor.
Dostoievski îşi dezumfla magistral eroii, pentru a-i face mai credibili. Nici Zosima n-a scăpat de acul autorului, care a hotărât să-i accelereze putrezirea. Toată mănăstirea se umpluse de mirosul greu al răposatului stareţ, motiv de smintire pentru Aleoşa, adevărat ucenic în haine civile şi personajul prim al romanului. Cum putea oare trupul unui sfânt să se strice atât de repede? Blestemul lui Dumnezeu sau mortul „se cam pripise”? Mănăstirea se împărţi în două tabere. Cârtitorii erau conduşi de pustnicul Ferapont, duşmanul vădit al stareţului, care-şi părăsi bârlogul pentru a-l căina pe mort. Da, stareţul „nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă cuconetul din oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?”. Mai mult, „nu credea în draci” şi „mai totdeauna era vesel când venea lumea să-l vadă”, apropiindu-se „cu tot sufletul tocmai de cei mai păcătoşi dintre oaspeţii săi”.
La final, un stop-cadru în tinereţea lui Zosima. Pe când peregrina prin Rusia pentru a strânge bani pentru mănăstire, călugărul Zosima îşi întâlneşte fosta ordonanţă într-un târg obscur. Se îmbrăţişează şi plâng. Omul era la casa lui şi avea doi copii. „De ce lăcrimezi, omule, l-am dojenit, să ştii că pururi am să te port în gândul meu; cuvine-se mai curând să te bucuri cu mine, dragul meu, căci luminoasă şi fericită este calea pe care am purces. (…) Căci tot ce a fost după aceea de la tine mi se trage”.
Hristos şi „Idiotul” lui Dostoievski
Homo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mâşkin (lumea îl socotea idiot), ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Evident, din moment ce Lenin îl socotea pe Dostoievski un „arhidetestabil”. Nu şi Europa, acel „cimitir al gloriilor omeneşti”, care-l descoperă pe enigmaticul scriitor rus de-abia în perioada interbelică. Şi-l adoptă definitiv.
De Crăciunul lui 1867 F.M. Dostoievski aruncă pe foc toate schiţele Idiotului în care prinţul Mâşkin era la început un munte de orgoliu. Îl smereşte într-atât încât „cine nu-l cunoaşte râde de el; cine îl cunoaşte începe să-l ştie de frică”. Vrea să facă din acest prinţ epileptic eroul eroilor pozitivi, vrea să-l readucă pe pământ pe Însuşi Prinţul Hristos, Omul Pâine. Fără trecut şi fără viitor, prinţul aterizează într-un Petersburg de secol nouăsprezece, venit dintr-un sanatoriu elveţian. Are douăzeci şi şase de ani, se comportă stângace la tot pasul şi chiar este pălmuit. Până când primeşte o moştenire faţă de care va rămâne indiferent. Cu o copilărie congelată în Alpi, timpul lui Mâşkin se dezgheaţă pe malurile Nevei, unde se îndrăgosteşte când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia. De amândouă numai din milă. După ce o cere în căsătorie pe prima, aceasta fuge la Rogojin, care o ucide. Prinţul Mâşkin, în final de roman, cade iar în crunta lui boală.
Acesta este epicul telegrafiat al Idiotului. Idiotul nu este un idiot, vezi şi proba de exemplară caligrafie din biroul generalului Epancin. El este prototipul omului solar care descinde într-o lume grobiană. Are o inteligenţă primară, instinctuală, nu una secundară, de om comun. Chiar Lizaveta exclamă: „A mai existat undeva un astfel de om?”. Valeriu Cristea, criticul care l-a înţeles profund pe Dostoievski, vedea în prinţul Mâşkin „un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă”. Lui Ippolit, puştiul genial care nu înţelegea defel idealismul creştin, prinţul îi replică fără niciun dram de satiră: „Treceţi prin faţa noastră şi iertaţi-ne fericirea”. Credea în Hristos cum numai un rus o poate face, cu faţa spre natură – exclamase odată: „Frumuseţea va salva lumea!”. Iar Domnul îi compensa crizele de nebunie cu acele unice clipe de percepţie pură a realităţii. Momentul premergător epilepsiei este „un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. (…) În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr frumuseţe şi rugă, că ar fi chiar o sinteză sublimă a vieţii, nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială”.
Departe de ideea abstractizării lui Mâşkin. Dostoievski s-a ferit de aceasta cel mai mult. Mâşkin nu este, cum zicea Paul Evdokimov, „o fiinţă venită de pe o altă planetă”, ci este om, cu toate cele omeneşti. Mâşkin are şi el cusururi, iar cel mai mare este că nu iubeşte lumea din dragoste, ci din milă. De aici şi apologia compasiunii, care este „principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”. De aici şi constatarea Adelaidei că „prinţul nu că se sufoca, ci se îneca de prea plinul inimii sale generoase”.
Să fie oare cheia înţelegerii lui Mâşkin constatarea că „dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”? Pot oare să se vitregească virtuţile între ele? Totuşi, în casa Epancinilor, prinţul va da o mărturie uluitoare: „E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva să tracă pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? (…) Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creşte, priviţi ochii care vă admiră şi vă iubesc…
Idiotul lui Dostoievski este antitetic celui al lui Goncearov, meschinul Oblomov. Detectivii literari au descoperit cum chipul definitiv al Idiotului a fost statornicit după cel al ţarului Ivan al VI-lea, ţinut de mic într-o fortăreaţă de către Ecaterina a II-a. Captivul nu văzuse oamenii şi nici lumina soarelui, dar era de o bunătate genuină. La douăzeci de ani el este învăţat de toate, inclusiv credinţa în Dumnezeu, în Care credea, dar pe Care nu ştia că-L cheamă Hristos. Manipulat de cei interesaţi într-un eventual puci, ţarul moare asasinat de ţarină.
Dostoievski a vrut să scrie o a cincea evanghelie. Să fi fost Idiotul repetiţia generală pentru evanghelia după Dostoievski? Mâşkin rămâne „un memento al lui Crist”, „un inestimabil unicat în monotona serie umană” (Valeriu Cristea, op. cit., p. 292).
(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)