Între Orient şi Occident
Jurnalul contelui, citat
de Neagu Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul
epocii moderne“, e cutremurător.
Langeron era complet
bulversat de această lume pe care n-o înţelegea, aşa cum occidentalii nu
reuşesc s-o înţeleagă nici acum.
„Cuvintele ordine,
dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate
slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a
fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără,
dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz
al acestei cumplite cârmuiri (n.r. – fanariotă) este ca un slujbaş să nu stea
niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la
Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost-gust, risipeşte la
iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o
slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să
trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara
Românească“, explica Langeron.
După cum se poate
constata, într-o formă sau alta, sistemul s-a perpetuat până azi.
Perplexitatea
francezului nu diferea cu nimic de stupefacţia care-i încearcă acum pe vestici
când iau contact cu aparatul birocratic al României, dar şi cu clasa politică
(la vremea respectivă, alcătuită din boieri autohtoni şi venetici mai ales
greci).
Caracterizarea făcută de
Langeron arată, deopotrivă, de unde a pornit România şi, în acelaşi timp, rădăcina
multora dintre obiceiurile care mai pot fi întâlnite uneori şi azi în
administraţia de stat: „Prăzile, furturile, cruzimea slujbaşilor munteni nu
sunt o taină pentru nimeni şi nici măcar ei nu caută să le acopere în vreun
fel. Cumpărarea proceselor, confiscarea grânelor nu sunt decât mijloace
oarecare, folosite mereu, dar de mică însemnătate. Există altele, mult mai
bune, care nu sunt niciodată uitate“.
Preţul funcţiilor depinde de cât se poate fura
Cum mergeau lucrurile la
1800? Ca şi acum. Unitatea administrativă era judeţul. Fiecare judeţ avea un
şef atotputernic, atunci numit oficial „ispravnic“ (acum, ironic, „baron“). În
funcţie se ajungea prin corupţie (mită, nepotism, trafic de influenţă), iar
apoi micii satrapi înstăpâniţi acolo îşi organizau propria structură prin care
furau resursele zonei pe care o controlau. Plângerile aveau şanse minime de
izbândă.
Aşadar, Langeron despre
Muntenia la 1812: „Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit
de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au
preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor
care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi
despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci
aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu
se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi“.
Asemănarea cu modul în
care actualii „baroni“ (nu) dau socoteală pentru ilegalităţile comise e
grăitoare, explica francezul mecanismul prin care guvernul fura cot la cot cu
„baronii“ timpului. „Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la
fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la
Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori
mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se
opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi
schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi
mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. (…) Cel mai
neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an“.
Iată cum descria
Langeron şi „Ministerul de Interne“ care trebuia să asigure ordinea şi
dreptatea în ţară: „Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el
este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea
cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an.
Spătarul ţine o armată
de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în
păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart
adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de
ducaţi într-un an.
Judecătorii sau
logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce
fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor…“.
Precursorii „baronilor“ politici de azi
Destui istorici sunt de
acord că acest flagel al corupţiei a venit pe meleagurile noastre dinspre
Bizanţ şi i-a avut, ca principali factori „patogeni“, pe grecii emigraţi de
acolo după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453.
Lucrurile s-au
deteriorat ireversibil după 1700, odată cu înscăunarea fanarioţilor. „Nu mă tem
nici de bănuiala că aş întrece măsura, nici de învinuirea că aş ponegri de voi
spune că nu se află pe faţa pământului un neam de ticăloşi mai mârşavi decât
fanarioţii“, observa Langeron.
Cu toate acestea, nu
toţi fugarii din Constantinopole şi nu toţi domnitorii fanarioţi au fost
rău-intenţionaţi. Unii au adus un plus de cultură în ţările române. Câţiva –
inspiraţi de iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea târziu şi
au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit însă inutile: corupţia devenise
deja un mod de trai în ţările române.
În prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat
să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul: funcţionărimea a încasat atât
salariul, cât şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi
bacşişuri, obicei perpetuat până în zilele noastre…
Ceva mai târziu, un alt
domnitor fanariot cu bune intenţii, Alexandru Ipsilanti (poate singurul care a
plecat de la domnie mai sărac decât venise), a încercat, la 1775, o anumită
descentralizare şi limitarea, fie şi parţială, a puterii ispravnicilor în
teritoriu. S-au fondat, în această reformă judiciară, instanţe pentru fapte
penale, pentru treburi civile şi pentru cele comerciale. S-au înfiinţat
tribunale civile şi în judeţe, dar totul a rămas, ca de obicei, de decor,
pentru că ispravnicii au controlat mai departe tot ce mişca în teritoriile pe
care le stăpâneau.
Se poate spune, din
acest punct de vedere, că ispravnicii din secolele XVIII-XIX au fost
precursorii „baronilor“ politici care controlează acum judeţele României.
Între ciubucuri şi marea corupţie
Flagelul necinstei
urmăreşte destinul României ca un fir roşu de-a lungul secolelor până în zilele
noastre. De la găinăriile mărunte ale cetăţenilor de rând, obişnuiţi să
trăiască din mici învârteli mai degrabă decât din muncă onestă, după cum
observa filozoful Dumitru Drăghicescu la 1900, şi până la elitele politice şi
intelectuale legate ombilical de afacerile cu statul, oportunismul e adevăratul
brand de ţară al României.
Nici măcar a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, cea lăudată de istorici şi solidificată în
memoria populară ca o perioadă glorioasă, de renaştere şi reforme, n-a fost
scutită de gravele scandaluri de corupţie.
Domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător
pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de
corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti –
o camarilă – cu care storcea finanţele ţării.
În ajunul căderii lui
Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului,
probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar
în zilele noastre.
Jaful în vremea lui Cuza
Mercurialul şpăgii: vrei la vamă, dai mai mult
Dionisie Fotino, grec
aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris în jurul anului 1820 o
lucrare cu numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna senin
veniturile dregătorilor, precum şi mercurialul şpăgilor care asigurau
cumpărarea funcţiilor în Ţara Românească:
* prefectura din
Dâmboviţa costa 4.000 de lei,
* cea din Ialomiţa –
3.000 de lei,
* cea din Nucşoara –
4.000 de lei,
* cea din Câineni –
14.000 de lei (zonă de graniţă cu Transilvania, vama fiind până în zilele
noastre un loc foarte râvnit de funcţionari).
În schimb, vornicul din
Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara de Jos –
63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la
stat, de 500 de lei pe lună.
„Armata română, o lume a corupţiei“
Ca şi acum, imaginea
României în general era, în prima parte a secolului trecut, cea a unei ţări
profund corupte. Bine informat asupra situaţiei din ţara noastră de către
serviciile speciale germane, dictatorul Adolf Hitler avea, conform secretarei
sale particulare, Christa Schroeder, o părere foarte proastă despre România.
Prin contrast cu mareşalul Ion Antonescu, ceea ce se întâmpla în ţară căpăta o
culoare şi mai întunecată: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi
incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi
uzanţele dragi compatrioţilor săi.
Singurul reproş pe care
i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării
sale. Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi a
trădării“.
În 3, 4, 8 şi 10
ianuarie 1866, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de
stat din România“, Boerescu, asumându-şi toate riscurile într-un regim cezarist
precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în care domnitorul amânase
abuziv intrarea în vigoare a noului Cod Civil, pentru ca mai mulţi cetăţeni
străini să dobândească proprietăţi în România, după ce mituiseră camarila
domnitorului.
Monopolul fabricării
măsurilor şi greutăţilor le fusese încredinţat pe ascuns, fără licitaţie,
cetăţenilor străini Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga să-i
despăgubească dacă nu-şi vindeau toată marfa!
Monitorul Oficial,
fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul Dâmboviţa, construirea
unor şosele – toate se făcuseră fără licitaţii, la preţuri exorbitante pentru
stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor străini aflaţi în legătură cu
camarila. „Pare imaginea unui jaf generalizat.
Toate aceste acte de
corupţie au sleit finanţele statului şi au introdus cu întreaga sa forţă
sistemul birocratic“, concluzionează Stoenescu.
În contextul
realităţilor din 2013, remarca făcută de Cuza după abdicarea sa forţată spune
totul despre continuitatea în rău a clasei politice româneşti, acum şi întotdeauna.
„M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă
ţara, căci afară de câteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările
ţării, ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a
despuia ţara“ este afirmaţia lui Cuza citată de istoricul Maria Georgescu, care
concluziona: „Avea convingerea realistă că nimeni nu-i putea fi credincios în
România acelor timpuri, dacă nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi tolerat
în jurul său, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilă formată din
profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a.“.
Carol al
II-lea, personificarea necinstei
Nici venirea lui Carol I
n-a scutit ţara de astfel de episoade. Cazul construcţiei căilor ferate este
cel mai scandalos dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa
vremii gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care mai ales
liberalii se abonau la contractele cu statul şi manipulau legile în aşa fel
încât să obţină beneficii maxime.
Personificarea corupţiei
interbelice a fost însă, în România, regele Carol al II-lea. Acesta a fost
adevăratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare“ a banilor
publici de astăzi. Înconjurat de o clică de afacerişti, monarhul care a condus
ţara între 1930 şi 1940 s-a dovedit de o lăcomie greu de imaginat. Actele sale
de corupţie au ruinat bugetul, au frânat dezvoltarea ţării şi au slăbit foarte
grav capacitatea de apărare a României exact înaintea celui de-Al Doilea Război
Mondial.
Răsuflarea otrăvită a Bizanţului
Sofisticata civilizaţie
bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii europene
– cea greacă şi cea romană – a cucerit fără nicio problemă mintea şi sufletul
populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci.
Problema este că, odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de
viaţă ale celei mai evoluate societăţi existente la acea dată, aceste popoare
(între care şi locuitorii de la nordul Dunării) şi-au însuşit şi moravurile
care au dus la căderea Imperiului Bizantin.
Fluxul grecesc către ţările române
Pe meleagurile
româneşti, corupţia şi discordia ar fi ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă,
cu elementele de civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci
refugiaţi după căderea Constantinopolelui. Aici, momentul de cotitură pare să
fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Ţării Româneşti, de a
renunţa la catolicism în favoarea ortodoxiei. Dictată de interese politice
(obstrucţiile regelui ungar, care era şi suzeranul domnitorului român, în
legăturile acestuia din urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să
influenţeze decisiv şi pentru vecie traiectoria ţărilor române. A fost momentul
în care românii s-au legat de bizantini şi de grecii care conduceau acest stat,
renunţând la tutela spirituală a Occidentului.
Nicolae Iorga (marele
istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că
marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de
către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara Românească şi
Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de
turci.
Ulterior, domnitorii
români au devenit mari ocrotitori şi finanţatori ai mănăstirilor ortodoxe de pe
întinsul fostului Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut până la
ridicarea Rusiei ca mare putere). În sfârşit, de la începutul anilor 1700,
odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole
către meleagurile româneşti a devenit aproape sufocant.
Timp de un secol, la
nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul grec şi
cel autohton. Boierii erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii
venetici veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.
„Hospodarii greci sunt oameni intriganţi“
Dumitru Drăghicescu îl
cita, în „Din psihologia poporului român“, pe Adam Neale, călător englez la
începutul secolului al XIX-lea: „Hospodarii greci sunt oameni intriganţi, de
rea-credinţă şi necinstiţi. După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe
la curtea vizirilor turci, după ce câştigă pe aceştia prin mulţimea darurilor
şi a linguşirilor, învingând pe toţi rivalii lor prin mijlocirea calomniei şi
vorbelor de rău, ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în
Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor
ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc,
înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi
despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor“.
La aceeaşi concluzie au
dus şi cercetările istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între
Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.
„Strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele“
Există documente care
arată că domnitorii pământeni de dinaintea perioadei fanariote au sesizat
influenţa nefastă. Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomşa (domn al Ţării
Româneşti între 1629 şi 1632) şi copiat de Radu Leon (domnitor al Ţării
Româneşti între 1664 şi 1669) erau acuzaţi emigranţii veniţi din
Constantinopole: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia
mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi
aflatu-s-a şi s-a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep de la grecii
streini, care amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe
camete asuprite, şi dacă vin aici în ţară, nu socotesc să umble după
obiceiurile ţării, ci strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele şi asupritoare
şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta grecime
ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către
oamenii ţării, nesocotind pe nici un om de ţară, înstreinând oamenii despre
domnia mea, cu pisme şi cu napăsti, şi asuprind săracii fără milă şi arătând
vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării“.
„Oameni străini nouă cu năravurile cele rele“
În baza acestui
rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre altele, expulzarea boierilor şi a
negustorilor greci din ţară, cu excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi
aşezaţi în ţară.
Matei Basarab îi acuza
pe aceiaşi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care
limita posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti cu
destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos: „Mitropoliţii şi domnitorii ţării,
oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile
cele rele, adică grecii, cari spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub
vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi
lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara
grecească şi de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), făcându-le hrisoave de
închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.
La 1711, în ţările
române începea oficial epoca fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în care
Moldova şi Ţara Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul
comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.
Corupţia şi hoţia au
căpătat proporţii înspăimântătoare, iar principatele române au devenit, în
scurt timp, cele mai vitregite regiuni din Europa creştină. Toate veniturile
acestor ţări erau trimise la Constantinopole, fie sub formă de plocoane şi
tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci şi ale rudelor lor.
Spolierea, remarcată de toţi călătorii străini, a fost totală timp de un secol.
La 1863, când Alexandru
Ioan Cuza a decis secularizarea averilor bisericeşti, nu mai puţin de o treime
din suprafaţa arabilă din Moldova şi Ţara Românească aparţinea bisericii, iar
suprafeţe care însumau o şeptime din teritoriul principatelor erau închinate
grecilor, prin intermediul mănăstirilor, iar veniturile erau scoase din ţară.
Din acest motiv, călugării greci au complotat, încercând să-l asasineze pe
Cuza.
După ce petrec mai multe
luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung să fie numiţi
mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în
Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute
pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de
rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre
a-şi îngrăşa pe creaturile lor.Adam Neale, călător englez, la începutul
secolului al XIX-lea.
Cuvintele ordine, dreptate,
cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească Aici, toate slujbele se
cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit.
Louis Langeron, conte francez, la 1812.
Putreziciunea
unui imperiu, respirată prin civilizaţie
Dumitru Drăghicescu a
descris plastic, în „Din psihologia poporului român“, influenţa grecilor asupra
acestei părţi a Europei: „Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o
cuceriră, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală
a acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă
necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei,
noua formaţiune politică a otomanilor“.
S-ar părea că Mahomed al
II-lea cucerise oraşul nepotrivit: „Respirând şi asimilând această atmosferă,
turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de
corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de veacuri pe
malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei şi a
corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie şi
prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de
intrigă“.
„Sistemul de
corupere, desăvârşit de bizantini“
Cunoscutul sociolog şi
filozof român identifica în Biserica Ortodoxă principala pârghie prin care s-a
răspândit corupţia: „Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealtă
de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută, deveni
mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă din
partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci gustul de
a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“.
„Sistemul de corupere a
marilor funcţionari, al femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat
şi dus la desăvârşire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală
a suferit şi suferă cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (n.r. – la începutul
secolului trecut, împărăţia turcească încă mai exista). Decăderea lui se trage
de acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe
acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a
vechiului Bizanţ“, scria Drăghicescu.
De aici, Drăghicescu
intuia o spirală a flagelului care a învăluit rapid România: „Neapărat că
sistemul corupţiei dezvoltat la Constantinopole nu putea să nu aibă urmările
lui fireşti şi asupra legăturilor ce se stabiliseră de curând între Poartă şi
ţările române. Situaţia, în acestea din urmă, devenise aşa încât intrigile şi
luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Peţitorii la domnie se
întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpăra protecţia şi favoarea,
fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului.
Apucăturile turcilor primeau foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie.
Pungile cu bani şi darurile erau bine văzute, bine primite şi îşi aveau
efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi
nici un frâu“.
Dincolo de orice urmă de
tăgadă este că principalele elemente care au subminat, în ultimele patru secole
de viaţă, Imperiul Bizantin au fost corupţia, dezbinarea şi trădarea. Acestea
ajunseseră atât de adânc înrădăcinate în nobilimea bizantină încât n-au încetat
nici măcar în faţa primejdiei supreme, când Mahomed al II-lea începuse asediul
Constantinopolului, şi n-aveau să se oprească nici mai târziu, după cucerirea
cetăţii. Familiile bizantine au continuat cu furie lupta pentru scaunul
Patriarhiei ecumenice şi pentru favorurile noilor stăpâni.
Spătarul ţine o armată
de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în
păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart
adesea cu spătarul. Louis Langeron, conte francez, la 1812.
„Cârmuirea, adevărata nenorocire a acestui ţinut
frumos“
Măcar în ceea ce
priveşte mărturiile străinilor, aceştia nu par să aibă dubii în ceea ce
priveşte sursa mentalităţilor păguboase înrădăcinate în părţile noastre. La 11
iunie 1798, „cetăţeanul Parrant“, trimis al Republicii Franceze ca viceconsul
în Moldova, îi remitea ministrului de Externe Talleyrand un raport amănunţit
despre starea de lucruri din această provincie. Francezul era fermecat de
frumuseţea locurilor şi de bogăţia naturii, dar dezgustat de cei care
conduceau. O formulă avant la lettre a atât de cunoscutei ziceri moderne „Ţară
frumoasă, păcat că-i locuită!“.
„Trebuie să spunem că
aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu
înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă (…). Cele două
păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi
depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi“, scria Parrant, citat de
Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.
Nicio noutate: la
începutul mileniului trei, ocârmuirea rămâne adevărata nenorocire a României,
iar directa consecinţă a acestor conducători ticăloşi este depopularea ţării:
peste 3,5 milioane de locuitori, adică aproape 17% din populaţie, au părăsit
România în ultimul deceniu.
Spiritul public distrus al românilor
„Provincia aceasta are
şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o
jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de
lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze
pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei
sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi
vlăguite“, descria francezul.
„Din trei în trei ani, o
nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi
şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând
după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care
vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit“, le povestea Parrant, uluit,
concetăţenilor săi francezi.
Un alt străin, William
Wilkinson, consul general al Angliei în Principate, descria înrâurirea acestei
exploatări asupra obiceiurilor pe care le-au deprins locuitorii de aici: „Nici
unul din evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi au distrus
spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca
sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor“.
Wilkinson manifesta un
spirit analitic aproape impersonal: „Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt
grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură
ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă. Astfel, pe nesimţite,
s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică. Prefăcătoria şi minciuna au
devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în
sfârşit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit,
treptat, cu tot ce-l poate înjosi şi umili pe om“. Şeful poliţiei e cel care-i
ocroteşte pe hoţi şi ascunde prada. Louis Langeron, conte francez, la 1812
De unde vine
„civilizaţia hoţiei“?
În România, a patra cea
mai coruptă ţară din Uniunea Europeană, conform studiului Transparency
International pe 2012, e greu de găsit un specialist în corupţie. Oamenii de
ştiinţă încep dialogul cu un avertisment sincer: „N-am studiat domeniul“. E un
paradox: ne lovim zilnic de această plagă, vorbesc străinii, vorbim şi noi, ne
afectează viaţa de zi cu zi, dar puţini sunt cei care au pus-o sub lupa
ştiinţei.
Sociologul Constantin
Schifirneţ, profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice la SNSPA şi
blogger „Adevărul“, găseşte explicaţii interesante pentru particularităţile
„ticăloşiei“ seculare a funcţionarului român.
„Există un context
geopolitic favorizant, care a împins mentalităţile către această stare de
lucruri. În primul rând, ţările române n-au avut niciodată alte teritorii sub
ocupaţie, care să asigure capital din exterior. Miza a fost, permanent, această
resursă internă limitată, mai mereu sub presiune externă. De aici, lupta pentru
accesul la buget. Acesta este, prin tradiţie, unica sursă sigură de îmbogăţire
în România. În plus, secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat în
ţările române. Asta creează un obicei“, spune Schifirneţ.
Totul pleacă, până la
urmă, de la structura statului român: „Această mentalitate ţine de cadrul
instituţional. România nu a avut şi nu are o birocraţie reală, în înţelesul celei
occidentale, al celei franţuzeşti, ca să fim exacţi, pentru că noi de acolo
ne-am inspirat“.
Corupţia nu e un fenomen
românesc, ţine să precizeze profesorul Schifirneţ, dar aici amploarea e
accentuată de nişte factori locali. Timpul avut la dispoziţie de România a
fost, întotdeauna, scurt. „Noi, ca stat, n-am fost lăsaţi niciodată să ducem un
proiect până la capăt. Şi asta a afectat mentalitatea colectivă“, explică
sociologul.
Pentru a evolua şi
maturiza, o societate are nevoie de perioade de timp în care să existe
continuitate, stabilitate, pace, o anumită predictibilitate a viitorului.
România n-a avut niciodată la dispoziţie aceste răgazuri. În scurtele intervale
dintre războaie, invazii sau crize economice, conducătorii ţării noastre s-au
concentrat pe marile proiecte naţionale: independenţa, întregirea teritorială.
Proiectul reformei interne, acela al emancipării populaţiei şi al progresului
civilizaţiei, a fost lăsat în plan secund.
„Catolicii s-au autoreformat moral“
Istoricul Marius
Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi
specialist în istorie medievală, spune că nu cunoaşte vreo mărturie documentară
care să vorbească despre cinstea şi respectul faţă de legi al locuitorilor de
pe aceste meleaguri, cu o singură excepţie: perioada lui Vlad Ţepeş.
Diaconescu explică
instituţionalizarea corupţiei şi perpetuarea de-a lungul secolelor prin lipsa
autorităţii: „Documente şi mărturii ale vremii atestă că, în perioada lui Vlad
Ţepeş, legea chiar era respectată în Ţara Românească.
Există o legătură
cauzală între duritatea cu care domnitorul acesta a sancţionat hoţia, corupţia,
trădarea şi diminuarea acestor fenomene. De aceea a rămas şi legendar în
memoria poporului. Sigur, nu vom cădea în capcana clişeelor şi a demagogiilor
din ultimii ani, însă lucrurile aşa au stat atunci, regulile s-au respectat
pentru că oamenilor le era frică să le încalce“.
Soluţia pare
mai simplă decât ne imaginăm: „Cheia spre diminuarea corupţiei e o atitudine
intransigentă a statului în faţa tentativelor de a fi eludată legea. Nici în
Occident nu a fost altfel până în urmă cu un secol sau două. La rigoarea de
acum s-a ajuns tot prin impunerea cu forţa a legii. Conştiinţa s-a format şi cu
ajutorul pedepselor şi al educaţiei“.
Medievistul acceptă
ideea că biserica ortodoxă a jucat şi încă joacă un rol neplăcut în perpetuarea
corupţiei şi găseşte cauze concrete, istorice: „Da, patriarhiile ortodoxe sunt
afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim
cu toţii acest lucru. Până la un punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi
problemă cu corupţia ca şi cea ortodoxă. Diferenţa a început să se facă în urmă
cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al XVI-lea, reforma iniţiată
de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste nemulţumiri ale poporului faţă de
practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte puternică atât pe papi,
cât şi pe cler. Schisma protestanţilor a obligat biserica catolică să se
autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar
consecinţele se văd“.
„Schimbarea va dura generaţii“
Marius Diaconescu ţine
însă să contreze cu argumente contribuţia grecilor în general la răspândirea
corupţiei în ţările române. „În primul rând, nu trebuie să credem tot ceea ce
scriau domnitorii valahi în secolul al XVII-lea. Trebuie să ştim că şi atunci,
ca şi acum, era o luptă dură pentru putere. Iar edictele prin care diverşi
domni îi acuzau pe greci şi chiar îi expulzau din ţară erau doar justificările
unor răfuieli politice. Grecii veneau aici, cumpărau moşii, se căsătoreau aici,
ajungeau la dregătorii şi chiar la domnie, deveniseră nişte competitori
puternici pentru boierii autohtoni, care nu vedeau cu ochi buni această
concurenţă. Aşa că, în anumite momente, s-au folosit de prilejuri pentru a-şi
elimina rivalii“, spune Diaconescu.
Nici fanarioţii nu au
fost chiar atât de răi, susţine Diaconescu. „Pentru cei din Fanar, domnia în
ţările române era o afacere. Veneau aici pentru a-şi recupera investiţia şi
pentru a strânge avere. Deci nu aveam la ce să ne aşteptăm. Dar să ştiţi că
n-au fost toţi răi. Pentru ţările noastre, care erau izolate din cauza
dominaţiei turceşti, ei au fost nişte legături cu epoca Renaşterii din
Occident. Erau şi oameni învăţaţi care, mai ales în prima parte a anilor 1700,
au încercat unele reforme, au iniţiat schimbări în acord cu ceea ce se întâmpla
în lume.
Constantin Mavrocordat a
fost unul dintre ei. Apoi, mai târziu, Alexandru Ipsilanti. S-a urmărit
descentralizarea, reducerea puterii boierilor, introducerea unor coduri de
legi, profesionalizarea funcţionarilor. Boierii au fost cei care s-au opus,
pentru că nu acceptau să-şi piardă privilegiile.“
Există
posibilitatea ca lucrurile să se schimbe? Da, crede Diaconescu, aruncând o
privire de-a lungul veacurilor, dar nu radical şi nu într-un timp scurt. Un
român, bulgar sau grec nu va ajunge niciodată să gândească şi să acţioneze
precum un german sau un suedez.
O meteahnă atât de veche
precum corupţia se va atenua în generaţii: „Prezenţa României într-un cadru
organizatoric larg, precum Uniunea Europeană, va duce, treptat, la impunerea
unor reguli care acum încă sunt adoptate doar formal. Sunt factori puternici
care acţionează concertat pentru schimbarea mentalităţii. Milioane de români
care merg mai ales la muncă sau la studii în Occident iau contact acolo cu o
altă disciplină, rigoare, cu o altă mentalitate. Unii o adoptă şi se se întorc
aici. Este şi o presiune legislativă puternică, multe dintre legile impuse acum
de Uniunea Europeană vor sfârşi prin a fi însuşite de români, indiferent de
opoziţia de moment a clasei politice. Dar ameliorarea aceasta va dura
generaţii“.
Există o legătură
cauzală între duritatea cu care Vlad Ţepeş a sancţionat hoţia şi diminuarea
acestui fenomen. Regulile s-au respectat de frică. Marius Diaconescu, istoric.
Secole de-a rândul,
pacea şi funcţiile s-au cumpărat. Asta creează un obicei. În plus, România n-a
avut şi nu are o birocraţie reală. Constantin Schifirneţ, sociolog
Djuvara: „Să se pună accentul, în şcoala primară,
pe cinste!“
Djuvara spune că, în
această tristă consevenţă a poporului român, a existat o ruptură mai recent,
tot sub influenţa Occidentului de care-şi leagă speranţele şi Diaconescu.
„Veacul al XIX-lea a fost unul destul de fericit. La începuturile României, de
la 1859 şi chiar mai devreme, odată cu ultimii domni pământeni din ţările
române, Ion Sturdza şi Grigore Ghica, lucrurile au început să se schimbe
aproape miraculos. Sub influenţa Occidentului, care la vremea aceea însemna
Franţa, a ideilor născute acolo, partea intelectuală a boierilor noştri,
negustorii bogaţi intraţi în contact cu civilizaţia de acolo au dat tonul unei
reforme a mentalităţilor.“
Într-un interviu acordat
anul trecut pentru „Weekend Adevărul“, Djuvara menţiona că această mentalitate
de hoţi a românilor a fost încurajată de comunism şi de cei care l-au continuat
după 1990. Istoricul găsea cauza şi oferea şi soluţia pentru remedierea acestei
catastrofe. „Am să vă spun un lucru supărător: la noi s-au dezvoltat mai rău
decât oricând, în ultimii 60 de ani de comunism, hoţia, trişarea, minciuna! “
Istoricul are şi o
sugestie pentru Traian Băsescu: „Dacă aş fi preşedinte al Republicii, aş face o
mare adunare de învăţători şi aş spune că pentru 10-20 de ani să se pună
accentul, din şcoala primară, pe cinste! La noi, ideea de a şmecheri e
considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că
trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie. Pentru termen lung,
trebuie să schimbăm mentalitatea, încă de la şcoala primară. Să-i învăţăm că
una din cele 10 porunci este «să nu furi»!“.
„Ca să supravieţuiască, ţăranii au furat“
Decăderea moravurilor în
România s-a accelerat odată cu instaurarea comunismului, după 1945. Nu numai
Neagu Djuvara depune mărturie. Pictorul Ştefan Câlţia (71 de ani) disecă boala
societăţii româneşti cu puterea analitică a intelectualului care a urmărit, pe
de plin conştient, procesul de degradare. „Unul dintre programele cu care au
venit aici cei care s-au instaurat în ’47 a fost acela de a distruge elitele,
de la cei de sus, până la cei din sat. Toţi şi-au declarat proprietăţile, iar
cine a fost harnic a fost scos din sat, înnebunit şi terminat“, a explicat
Ştefan Câlţia într-un interviu publicat în acest an în „Weekend Adevărul“.
România, locul 25 din 28 în UE
Conform indexului
corupţiei din 2012 întocmit de organizaţia Transparency International, România
ocupă locul 29 din 43 de ţări europene monitorizate. Cel mai bine la acest
capitol stau ţările nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia – şi
Elveţia, iar cel mai prost – cele ex-sovietice, balcanice şi caucaziene. Dintre
ultimele 15 ţări în această ierarhie, 11 sunt ortodoxe, două musulmane, una
catolică şi Bosnia, musulmano-ortodoxă (peste 80 la sută). În clasamentul
Uniunii Europene (inclusiv Croaţia), România ocupa anul trecut locul 25 din 28,
fiind mai „curată“ decât Italia, Grecia şi Bulgaria.
Indexul corupţiei este
întocmit de Transparency International pe baza unui complex de indicatori
furnizaţi de 13 instituţii independente.” (sursa: ioncojan.ro)
A fost foarte greu să mă informez, să am lucrări despre România veche. Fratele meu îmi trimitea cărţi de la Bucureşti, la cererea mea”, şi-a amintit istoricul.
“Eram obsedat de un lucru, că românul de azi – şi cred că rămâne valabil ce gândesc – nu mai ştie ce a fost acum 200 de ani, (…) când oricine care avea mijloace putea să plece să vadă Occidentul şi să revină de acolo cu studii. Este un moment crucial, când, într-o singură generaţie, intelectualii români sar dintr-odată la altă civilizaţie”, a completat Djuvara.
Neagu Djuvara este de părere că occidentalizarea României s-a făcut “cu pasiune” ceea ce “ne distinge de vecinii sârbi, bulgari şi albanezi”.
Istoricul a precizat că românii s-au îndreptat către Franţa, care, la vremea respectivă, domina Europa, “fiindcă francezii impuseseră limba lor ca limba vorbită a tuturor intelectualilor, de la Lisabona şi până la Sankt Petersburg”. Potrivit istoricului, “oricine care vorbea franţuzeşte putea să traverseze Europa de la un capăt la altul”. Neagu Djuvara a explicat că limba franceza “ne-a venit prin fanarioţi şi prin ruşi”. (clujulcultural.ro)