PRODUSE SI MARCI

Armata pierduta - de Valerio Massimo Manfredi

-


Armata pierduta - Valerio Massimo Manfredi401 i.Hr. - Sleita de puteri dupa treizeci de ani de razboi intre Atena si Sparta, Grecia este ingenunchiata. In momentul celei mai profunde crize a valorilor care infaptuisera mareata civilizatie elena, comandantul Clearchos inroleaza o armata de mercenari nemilosi, sortita sa intre in istorie ca armata celor „Zece Mii“. 

Asa cum se obisnuia, expeditia este insotita si de numeroase femei. Si, astfel, Valerio Massimo Manfredi lasa povestirea marii epopei Anabasis a lui Xenofon - relatare a incredibilului mars de intoarcere a acelei armate din actualul Irak, prin Armenia, pana la Marea Neagra - in seama unei femei. Este Abira - o fata care il urmeaza pe razboinicul Xeno in acest halucinant mars al razboiului. Prin ochii sai inocenti, dar avizi de cunoastere, ca aceia ai tuturor femeilor indragostite, totul capata alte dimensiuni. 

S-ar parea ca fiintele umane pot depasi orice incercare si orice impotrivire, dar nu este chiar asa. Exista o limita care nu poate sa fie depasita. Lovitura de teatru din final, care face ca mareata aventura sa ia sfarsit ne va spune care este aceasta limita si cata mandrie poate exista in pieptul celor zece mii de razboinici neimblanziti sau al unei singure femei indragostite.


Postări populare de pe acest blog

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

-
Capitolul - MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI) Povestea spusă  de Ivan Karamazov fratelui său, Alioşa, pune cea mai cumplită problemă din toată literatura lumii . „Ivan se opri. Vorbise cu atîta însufleţire, încît se înfierbîntase; isprăvind, un zîmbet îi lumină toată faţa. Alioşa, care-l ascultase pînă atunci în tăcere, cu toate că, spre sfîrşit, din ce în ce mai tulburat de cuvintele lui, voise de cîteva ori să-l întrerupă, făcînd vădite sforţări să se stăpînească, se porni ca rupt din lanţ: - Bine, dar... dar e absurd! izbucni el deodată, cu obrajii înflăcăraţi. Poemul tău este spre lauda lui Iisus, nicidecum o ponegrire... aşa cum ai vrut. Cine poate să creadă ce spui tu despre libertate? Oare aşa se cade s-o înţelegem? Asta să fie oare concepţia religiei ortodoxe?... Ceea ce arăţi tu acolo e Roma, şi nici măcar întreaga Romă... Este o erezie, e tot ce poate fi mai rău în sînul catolicismului, Inchizi...
Citiți mai multe

Andrei Plesu

-
„Sintem o generatie fracturata“ Interviu cu Andrei PLESU Cristina POENARU Ati scris in perioada in care ati fost ministru de Externe, in anii 1998-1999, domnule profesor Andrei Plesu? Am intrat in aceasta slujba de ministru al Afacerilor Externe avind convingerea ca n-am sa pot rosti niciodata texte scrise de altii. Si, dupa putina vreme, am cedat. Mi-am dat seama ca, la cite discursuri de protocol trebuie sa fac fata, acest proiect era o utopie. Dar am scris, totusi, in acest interval citeva texte: discursuri pe care le-am tinut, la Leipzig, la Berlin, la Dresda, Wiesbaden, Londra sau Buenos Aires. Si sigur ca si in discursurile oficiale faceam unele mici indreptari, din cind in cind, acolo unde reflexele mele mai vechi erau contrariate, ori adaugam cite un paragraf. Dar nu mi-as putea revendica integral decit o mica parte dintre textele pe care le-am rostit ca ministru de Externe. Nu pun la socoteala interventiile improvizate la diverse intruniri sau discursurile ocazionale, nepregat...
Citiți mai multe

Dostoievski - critica

-
Octavian Dărmănescu Cine este Aleoşa Karamazov Cu toate că noi nu, Dumnezeu îi iubeşte pe ruşi. Iar cine nu i-a înţeles pe ruşi o poate face în „Fraţii Karamazov”. Dostoievski a pictat aici cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox, cu toate că, utopic, viziunea lui a sfârşit într-una de posibil paradis terestru. Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura lui Aleoşa Karamazov. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Aleoşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea. Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Aleoşa to...
Citiți mai multe