PRODUSE SI MARCI

Arthur Schopenhauer, Arta de a fi fericit


Arthur Schopenhauer, Arta de a fi fericit, citate, literaturaUn om care rămâne senin în ciuda tuturor accidentelor vieţii arată pur şi simplu că ştie cât de teribile şi de o infinită diversitate sunt nenorocirile posibile în viaţă, şi în consecinţă consideră nenorocirea actuală o mică parte din ceea ce s-ar putea întâmpla; şi invers, cel ce e conştient de acest ultim punct şi meditează asupra lui va rămâne în mod constant senin.
 „Suntem cu toţii născuţi în Arcadia", altfel spus intrăm în viaţă plini de dorinţe de fericire şi plăcere şi nutrim speranţa nebunească de a le împlini până când destinul ne loveşte fără milă şi ne arată că nimic nu e al nostru, ci totul e al lui: el are într-adevăr un drept nu doar asupra a ceea ce noi posedăm şi dobândim, ci şi asupra braţelor şi picioarelor noastre, asupra ochilor şi urechilor noastre, şi chiar asupra nasului din mijlocul feţei noastre. Vine atunci experienţa şi ea ne învaţă că fericirea şi plăcerea sunt pure himere pe care o iluzie ni le arată în depărtare; că, din contră, suferinţa, durerea sunt reale, că se fac cunoscute ele însele imediat fără să aibă nevoie de iluzii şi de aşteptare. Dacă învăţătura aceasta dă roade, încetam să căutăm fericirea şi plăcerea şi nu mai suntem preocupaţi decât să scăpăm, pe cât posibil, de durere şi de suferinţă. („Înţeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absenţa suferinţei", Aristotel, Etica nicomahică). Ne dăm seama că cel mai bun lucru pe care-l putem găsi pe pământ este un prezent fără suferinţă, pe care să-l putem îndura liniştiţi. Dacă un astfel de prezent ne este dat şi ştim să-l apreciem, ferindu-ne desigur să-l pervertim aspirând neîncetat la plăceri imaginare sau îngrijorându-ne pentru un viitor totdeauna nesigur, nu stă oare acesta în întregime în mâinile destinului, oricare ar fi eforturile noastre de a-l contracara?"


Cum orice fericire şi plăcere sunt de gen negativ, dar cum suferinţa e de gen pozitiv, viaţa nu ne e dată pentru a ne bucura de ea, ci pentru a fi cucerită, traversată; de aceea încearcă să o scoţi la capăt. Oricine îşi petrece viaţa fără suferinţe excesive fizice sau psihice a avut soarta cea mai fericită pe care o putea găsi, el şi nu acela care a avut parte de bucuriile şi plăcerile cele mai mari. Oricine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după acestea din urmă are un criteriu cu totul fals, pentru că bucuriile sunt negative; că ele ne pot face fericiţi e o iluzie pe care o hrăneşte şi înteţeşte invidia, pentru că ele nu sunt resimţite pozitiv, spre deosebire de suferinţe; acestea sunt criteriul fericirii în viaţă, prin absenţa lor. Din ceea ce am spus se înţelege că trebuie să evităm să obţinem plăceri graţie suferinţelor, fie acestea doar virtuale, pentru că plătim astfel negativului şi himericului în loc de pozitiv şi real. Invers, e un câştig să sacrificăm plăcerile pentru a obţine astfel eliberarea de suferinţe, şi asta din acelaşi motiv. În ambele cazuri, este indiferent dacă suferinţele urmează sau preced plăcerile.

Fiecare om trebuie să îndure totuşi atât de numeroase şi atât de puternice constrângeri exterioare încât o viaţă fără multe constrângeri este în consecinţă imposibilă, că, în schimb o mică autoconstrângere aplicată la momentul potrivit previne mai multe constrângeri ulterioare venite din exterior, tot aşa cum o mică porţiune dintr-un cerc din apropierea centrului e echivalentă unui cerc adesea de o sută de ori mai mare pe circumferinţa sa exterioară.  Nimic nu ne sustrage astfel constrângerilor exterioare ca autoconstrângerea.(„Supune-te raţiunii dacă vrei să ţi se supună toate", Seneca, Scrisori către Lucilius 37, 4). De altfel, rămânem întotdeauna stăpâni ai autoconstrângerii şi, în cazurile extreme sau acolo unde atinge punctul cel mai sensibil al naturii noastre, ne putem opri; din contră, constrângerea exterioară acţionează fără menajamente şi e nemiloasă: e deci indicat să o prevenim prin cea dintâi.


Această expresie este un eufemism - „a trăi fericit" poate semnifica doar a trăi cât mai puţin nefericit cu putinţă sau, pe scurt, a trăi în mod suportabil. Putem afirma fără dificultate că fundamentul veritabilei înţelepciuni trăite din propoziţia lui Aristotel rezidă în aceea că, trebuie, fără să ne preocupăm deloc de lumea plăcerilor şi a divertismentelor vieții, să avem grijă în mod exclusiv să scăpăm pe cât posibil de nenumăratele rele ale acesteia. Dacă nu, ar trebui ca vorbele lui Voltaire: fericirea nu e decât un vis, iar durerea este reală să fie la fel de false pe cât de adevărate sunt în realitate. Multe nenorociri vin de fapt din ignoranţa în aceste probleme, ignoranţă favorizată de optimism.

Tânărul crede că lumea a fost creată pentru a ne bucura de ea, că este un loc al fericirii, fericire ratată doar de cei care nu sunt destul de abili pentru a o căuta. El e încurajat în această idee de romane, poezii şi de ipocrizia pe care lumea o cultivă pretutindeni şi întotdeauna salvând aparenţele exterioare. Pornind de aici, viaţa sa este o vânătoare (pricepută după mai multă sau mai putină reflecţie) în vederea dobândirii fericirii pozitive, care trebuie să constea obligatoriu în plăceri pozitive. Pericolul nefericirii la care ne expunem astfel trebuie asumat, căci viaţa este orientată către obţinerea fericirii şi a plăcerii pozitive. Vânarea unei prăzi care în realitate nu există conduce de obicei la o nefericire cât se poate de reală şi de pozitivă. Invers, drumul care duce la înţelepciunea trăită este acesta: plecăm de la convingerea că orice fericire şi orice plăcere sunt exclusiv de natură negativă, în timp ce durerea şi lipsa sunt de genul pozitiv. Pornind de aici, orice obiectiv al vieţii este orientat către evitarea durerii şi îndepărtarea lipsei, şi aici putem obţine un rezultat, dar numai dacă obiectivul nu e tulburat de aspiraţia către himera fericirii pozitive putem avea o oarecare certitudine asupra acestuia. Aceasta se confirmă şi prin maximă de bază a lui Mittler din Afinităţile elective. Nebunul aleargă după plăcerile vieţii şi se trezeşte înşelat; într-adevăr, relele pe care le-a evitat sunt teribil de reale, şi dacă ar merge prea departe pentru a le evita renunţând la numeroase plăceri, nimic nu e pierdut, căci toate plăcerile sunt himerice şi am da dovadă de meschinărie şi de ridicol regretând plăcerile pe care le-am lăsat să ne scape.


Plaut spune astfel: „Viaţa oamenilor este ca un joc de zaruri: dacă zarul nu cade cum îţi convine, trebuie să amelioreze ceea ce hazardul a propus", aproximativ după Terentiu (şi nu după Plaut), Adelphi IV, 7, v. 739-741). O metaforă asemănătoare avem în ceea ce urmează: viaţa e ca un joc de şah. În oricare din acestea ne fixăm, desigur, un obiectiv. Dar acesta depinde de la caz la caz de ceea ce în jocul de şah adversarul şi în viaţă destinul decid să facă.


(„De ce să-ţi osteneşti spiritul prea slab pentru proiecte veşnice?" Horaţiu,Cannina II, 11, v. 11-12). Motivul acestei foarte răspândite alegeri greşite este iluzia naturală care face ca viaţa, văzută dinspre început, să pară fără sfârşit; sau faptul că, atunci când privim în urmă pornind de la sfârşitul parcursului, ea pare foarte scurtă (văzută cu binoclul). Aceasta are desigur avantajele sale pentru că, fără ea, ceva grandios ar lua fiinţă cu dificultate.


Cel pe care natura l-a înzestrat din plin (expresia având aici sensul propriu) n-are nevoie din exterior de nimic altceva decât de timp liber pentru a putea profita de bogăţia sa interioară. Este, dacă acest timp îi este dat, cel mai fericit dintre oameni, căci e sigur că Eul ne e infinit mai apropiat decât interiorul, conştiinţa şi starea să constituie singure Eul, iar în el rezidă tot binele şi toată durerea noastră. N.B.: Aceste concepte de Eu şi non-Eu sunt prea grosolane pentru metafizică, pentru că Eul nu e simplu.

Ceea ce avem sau ceea ce reprezentăm contează mult mai puţin decât ceea ce suntem. „Cea mai mare fericire este personalitatea" (Goethe) În toate şi pentru toate nu ne bucurăm cu adevărat decât de noi înşine. Dacă Sinele nu valorează nimic, toate marile plăceri sunt asemenea unor vinuri delicioase în gura unui lepros. Marii duşmani ai fericirii omului sunt în număr de doi: durerea şi plictiseala. Or, natura a dotat personalitatea şi cu un remediu pentru a se proteja de aceste forţe ostile: contra durerii (care e mult mai adesea spirituală decât corporală) bună dispoziţie, iar contra plictiselii spiritul. Dar acestea două nu sunt înrudite; ba chiar, în gradele lor maxime, sunt probabil incompatibile. Geniul este compatibil cu melancolia: („Aristotel declară că toţi oamenii de geniu sunt melancolici"); iar temperamentele vesele nu au decât dispoziţii spirituale superficiale. În consecinţă, cu cât o natură este mai înarmată împotriva unuia din aceste rele, mai puţin este, de regulă, pregătită pentru celălalt. Nici o viaţă de om nu e scutită de durere şi de plictiseală; e deci o favoare specială a destinului ca un om să fie expus în principal răului împotriva căruia natura l-a înarmat mai bine, decât să fie trimise mari dureri acolo unde domneşte o mare veselie, şi multe distracţii acolo unde există mult spirit, iar nu invers. Căci spiritul ne face să resimţim dublu şi cu încetinitorul durerea, iar pentru un temperament vesel lipsit de spirit singurătatea şi timpul liber lipsite de orice ocupaţie sunt cu totul insuportabile.


Duskolos [morocănos] este cel care, având aceleaşi şanse pro şi contra lui, nu se bucură când situaţia e favorabilă şi, din contră, se enervează când nu e nefavorabilă. Eukolos [vesel] e cel care se bucură de o situaţie favorabilă şi nu se supără din cauza uneia nefavorabile. Sensibilitatea în raport cu impresiile plăcute sau neplăcute este foarte diferită la oameni diferiţi. Ceea ce pe unul îl aduce la disperare pe altul îl poate face să râdă.

Într-adevăr, aşa cum peştele nu se simte bine decât în apă, pasărea în aer iar cârtița sub pământ, tot aşa fiecare om nu se simte bine decât într-o atmosferă potrivită lui: de exemplu, aerul de curte nu e respirabil pentru oricine. Din lipsă de luciditate în această privinţă, mulţi vor face tot felul de tentative sortite eşecului, își vor forţa caracterul într-o anumită privinţă, ca în final să fie oricum nevoiţi să-i cedeze din nou; astfel, ceea ce obţin cu atâta greutate împotriva naturii lor nu le va face nici o plăcere, ceea ce învaţă va rămâne literă moartă şi chiar, dintr-o perspectivă etică, un act prea nobil pentru caracterul lor, izvorât nu din aspiraţia pură, imediată„ ci dintr-un concept, dintr-o dogmă, pierzându-şi astfel tot meritul, chiar în propriii ochi, din cauza căinţei egoiste care va urma. („Voinţa nu se învaţă", Seneca).

Cunoaşterea propriilor tendinţe şi a propriilor capacitaţi în orice domeniu, ca şi cunoaşterea propriilor limite variabile este, din această  perspectivă, calea cea mai sigură pentru a ajunge, pe cât posibil, la mulţumirea de sine.

Dar adulţii ştiu prea bine să se considere mulţumiţi din momentul în care conştientizează clar faptul că e aşa şi nu altfel: („înfrânându-şi furia adunată-n piept", Homer, Iliada, XVIII, v. 113). Semănăm astfel cu elefanţii în captivitate, care se zbat zile în şir până când înţeleg că e inutil şi atunci, dintr-o dată subit, se abandonează jugului, îmblânziţi pentru totdeauna. Suntem precum regele David care, în timp ce fiul său trăia încă, îl asalta fără încetare pe Iehova şi se purta ca un om disperat dar o dată ce fiul său a murit, nu s-a mai gândit la asta. De aici faptul că nenumărate rele durabile infirmitate, sărăcie, rang social inferior, urâţenie, viaţă mizerabilă— sunt suportate de atâţia indivizi cu o perfectă indiferentă, fără a mai fi măcar simţite, ca nişte răni cicatrizate, doar pentru că aceşti oameni ştiu că necesitatea internă sau externă nu le lasă nici o alternativă; din contră, unii dintre cei mai fericiţi nu ştiu cum ar putea suporta aşa ceva. Nimic nu ne reconciliază mai mult atât cu necesitatea externă, cât şi cu cea internă decât o cunoaştere clară a fiecăreia. Când ne-am recunoscut clar, o dată pentru totdeauna, calităţile şi forţele, dar şi defectele şi slăbiciunile, atunci obiectivul nostru e fixat pornind din acel punct şi ne mulţumim cu intangibilul; ne sustragem astfel mai muh ca sigur, în măsura în care individualitatea noastră o permite, celei mai teribile dintre dureri, insatisfacţia în raport cu noi Înşine, această insatisfacţie care este consecinţa ineluctabilă.


sursa foto: www.librarie.net 

Postări populare de pe acest blog

Andrei Plesu

MARELE INCHIZITOR (Fragment din cartea Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski)

"Exista o legatura intre literatura si arta?"